Dimensiuni bio-psiho-sociale ale bolii şi sănătaţii. Familia, veriga centrală în lanţul îngrijitorilor. Studiu de caz

Motto:
“Personalitatea este continuu angajată cu hazardul existenţei, tot aşa cum metabolismul corpului se luptă cu entropia”.
(E. Erikson)

DEFINIREA CONCEPTELOR
Condiţia umană

Muntele şi omul – spune Shakespeare – se aseamănă, dar cu deosebirea că de unde prin munte pământul tinde spre cer, prin om cerul a coborât pe pământ.

Omul reprezintă, în adevăr, suprema creaţie a lumii. De aceea, lămurirea naturii şi condiţiei sale de existenţă în lume a constituit problema cea mai de seamă din toate timpurile şi din toate locurile. Ea a frământat atât literatura şi arta, cât şi ştiinţa şi filozofia pe care acţiunea umană se bazează.

Dar omul nu este o fiinţă solitară, care trăieşte izolat de oameni şi de lume, ci o fiinţă socială, zoon politikon, cum a spus Aristotel. De aceea trăsăturile şi funcţiunile sale nu pot fi considerate numai atribute ale sale, dependente numai de el, deoarece ele sunt moduri de conjugare cu lumea, cu societatea mai ales, în care un cuvânt de spus are şi mediul.

Structura psihologică a persoanei umane nu poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică, pe care ea se clădeşte, şi fără suprastructura socială, în care se integrează (N. Mărgineanu, 1999).

Conceptul de sănătate
„Sănătatea nu este totul, dar fără sănătate, totul este nimic.”

„Sănătatea omului nu este numai lipsa simptomelor de boală, ci şi expresia unei rezerve de energie care să-i permită a trece prin situaţii de boală sau criză, fără urmări” …

„Sănătatea este acea stare complexă de bine general fizic, mental şi social” (OMS).

Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită ca acea stare a unui organism neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism în homeostazie), stare în care, cum spunea P. Valery, funcţiile necesare se îndeplinesc „insensibil sau cu plăcere”.

Conceptul de sănătate psihică

Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă ca „armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ.

Sănătate psihică optimală

Conceptul de “sănătate mintală optimală” vizează o stare de sănătate reală. Este o noţiune realistă şi operaţională şi se referă la “cea mai bună stare de sănătate posibilă în condiţiile existente” – propunându-şi în felul acesta deziderate realizabile concrete.

Normalitatea şi sănătatea psihică

Normalitatea vizează media şi normativitatea, pe când sănătatea plasată deasupra normei, are în vedere calitatea, normalitatea se bazează în primul rând pe adaptare în timp ce sănătatea poartă elementul şi ideea de valoare.

Sănătatea mintală este o stare de bine, în care insul are o capacitate satisfăcătoare de muncă şi de relaţii cu ceilalţi, este capabil de a iubi şi pe altcineva decât pe sine, este fără simptome şi nu este dominat de conflicte mintale (P. Polatin).

Aspecte pozitive ale sănătăţii

facultatea de adaptare la mediu şi situaţii, puterea de a accede la fericire ca şi acceptarea sexualităţii şi a unor forme de viaţa instinctive, care trebuie să fie controlate de instanţele superioare ale psihismului” (J. M. Sutter).

Sănătatea ca integrare socială şi ca valoare morală

Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului în care capacităţile individuale sunt optime pentru ca persoana sa-şi îndeplinească în mod adecvat rolurile sociale .

Sănătatea, spune Parsons, poate fi definită drept capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolurile şi sarcinile pentru care a fost socializat. Din acest punct de vedere, sănătatea reprezintă o stare individualizată atât biologic, cât şi social.

Deşi evaluată în plan individual nu se instituie ca un dat în sine, ci se edifică în mod relaţional în raport cu anumite cadre morale care variază în funcţie de cadrele sociale (J. Ajuriaguerra). Grupul mare al psihopatiilor care nu se înscrie în ariile psihopatologiei clinice sau psihiatriei, ci mai degrabă în domeniul psihologiei sociale (dizarmoniile psihice respective denumindu-se şi „sociopatii”), încalcă aceste „cadre morale”şi tulbură apele vieţii sociale. Aceşti atât de numeroşi indivizi ce suferă de „moral insanity” (deşi nu sunt pacienţi psihiatrici) atrag atenţia asupra faptului că sănătatea mentală comportă în plus o dimensiune morală.

Conceptul de boală
O singura sănătate există şi aceasta este armonia activităţii organismului omenesc, care se manifestă prin cunoaşterea şi urmarea legii
O
singură boală există şi aceasta este dizarmonia activităţii de viaţă, care se manifestă prin diferite fenomene, în funcţie de gradul de încălcare a legii”
Bicserdy Bela
„Mijloacele chimice sunt de puţin ajutor şi favorizează doar unele boli. Pentru o adevărată vindecare, este necesar a îndepărta mai întâi cauza bolii, apoi natura procură ea însăşi sănătatea” Ernest Gunther

Trăsăturile bolii:
1. cauzalitatea
2.
reacţiilor de răspuns ale organismului faţă de acţiunea agentului patogen
3.
tulburarea reglării neuro-umorale a funcţiilor organismului
4.
limitarea capacităţii de adaptare la condiţiile mediului ambiant

Definirea bolii in literatura anglo-saxonă

Illness – se referă la realitatea subiectivă a bolii

Disease – se referă la realitatea biofizică a bolii

Sikness – se referă la a treia dimensiune a bolii, respectiv la realitatea socioculturală a bolii

Modelul Medical

Modelul Psihosocial

1. Afectează doar persoana

1. Boala afectează relaţiile interumane (de ex. viaţa de familie)

2. Se caracterizează prin procese patologice clar definite (de ex. modificari biochimice)

2. Se caracterizează prin tulburarea vieţii normale a grupului (de ex. prin delicventa)

3. Diagnostic precis delimitat

3. Factori multipli implicaţi în patologie

4. Etiologie predominant unifactorială

4. Etiologie plurifactorială

5. Tratament unic (de obicei medicamentos)

5. Terapii multiple (bioterapii, fizioterapii, psihoterapii etc.)

Ecoul social pe care îl are boala asupra individului conduce la apariţia stresului major, de lungă durată.

Boala ca devianţă. A fost considerată ca o deviere a organismului de la starea lui normală, dar şi o deviere de la normele culturale, stabilite cu privire la ceea ce se consideră “sănătate”. Cel ajuns în această situaţie trebuie să caute “tratamentul” pentru a-şi corecta această stare.

Boala ca stare ce permite comportamentul deviant. Boala face posibile noi moduri distincte de comportament deviant. Parsons definind rolul de “bolnav”, arată că acesta primeşte anumite drepturi, dar şi îndatoriri, între care obligaţia de a căuta un tratament de specialitate şi de a coopera cu experţii în medicină.

Îmbolnăvirea deviantă sau stigmatizantă. Prin „stigmat” se înţelege „orice atribut sau semn fizic sau social, care devalorizează identitatea unui actor social până acolo încât el nu mai poate beneficia de întreaga acceptare a societăţii (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993).

Boala şi anormalitatea psihică

În accepţiunea actuală, anormalitatea tinde să părăsească domeniul medicinei somatice, unde conceptul de anormalitate este înlocuit prin cel de lezional şi respectiv disfuncţional. Restrângându-şi aria din domeniul somatopatologiei, conceptul de anormalitate îşi organizează conţinutul în domeniul psihopatologiei.

Spre deosebire de anormalitate, boala are în vedere o anumită procesualitate care creează un hiatus şi o denivelare (evidente deşi incomprehensibile) în continuitatea istoriei insului.

Anormalitatea se structurează şi se evidenţiază de cele mai multe ori în tulburări de comportament şi respectiv în sociopatii care se înscriu – prin esenţa şi fenomenologia lor – în domeniul psihologiei sociale în timp ce boala se edifică printr-o procesualitate înscriindu-se în domeniul patologiei medicale.

Boala psihică este şi va rămâne o dimensiune (poate cea mai tragică) a fiinţei umane şi prin aceasta ea va cuprinde întotdeauna tot ceea ce alcătuieşte umanul din noi.

Semnificaţia socio-culturală a bolii şi a anormalităţii psihice

Semnificaţia socio-culturală pe care o dobândeşte boala în societate determină şi reacţia diferită a indivizilor faţă de boală şi durere în funcţie de apartenenţa lor la medii culturale diferite. Stări fiziologice cum sunt foamea sau durerea nu au o determinare totalmente obiectivă: ele sunt interpretate în funcţie de contextele sociale în care se produc (I. Lupu, I. Zanc, 1999).

La nivel mai general, apartenenţa la o cultură furnizează individului cadrele în care se operează aceste interpretări cu privire la fenomenele fiziologice şi, în particular, ale bolilor şi simptomelor lor.

Dacă durerea e un indiciu al stării morbide sau premorbide a individului, atât contextul biologic, cât şi cel cultural au un anumit rol în definirea lor.

Mark Zborowski, studiind reacţiile indivizilor faţă de durere arată că „societatea în care se găseşte omul devine factorul care condiţionează formarea tipurilor de reacţie individuală faţă de durere”.

Cele mai interesante cazuri de modelare culturală a bolii sunt cele numite de antropologi „sindroame cu determinare culturală”.

Ele reprezintă tipuri de comportamente aberante, recurente, locale şi experienţe patologice ce apar în afara cadrului cultural occidental şi a sistemelor occidentale de clasificare a tulburărilor mintale. Sunt „psihoze şi nevroze cu caracter etnic şi cultural sau sindroame psihiatrice atipice şi exotice”.

Amok-ul este un sindrom cu determinare culturală ce se caracterizează prin comportamente sălbatice, agresive cu durată limitată (între bărbaţi, de obicei), prin tendinţa de a răni o persoană. Reprezintă o psihoză acută reactivă ce constă într-un episod de agresivitate furibundă, cu uciderea nediscriminatorie de oameni şi animale, sfârşind cu automutilare sau sinucidere.

Contextul relaţiilor socioculturale este cel care hotăreşte dacă o anumită manifestare poate să fie considerată boală sau NU.

normalitatea şi sănătatea nu pot fi înţelese în mod abstract întrucât „ele depind de norme culturale, de expectaţiile şi valorile societăţii, de interferenţe profesionale, diferenţe individuale şi climatul social al vremii care stabileşte gradul de toleranţă faţă de devianţă” (Offer, Sabshin, 1975).

Gradul de comprehensiune şi acceptare socială a bolnavului psihic este în funcţie de cei doi poli ai relaţiei şi anume insul şi grupul social căruia îi aparţine. În ceea ce priveşte persoana bolnavă, acceptarea şi toleranţa sa vor fi puternic influenţate, chiar determinate, de natura şi amploarea tulburărilor sale; astfel s-a constatat că manifestările psihopatologice de natură somatică sunt mai uşor şi mai larg tolerate de grupul social, decât cele de sorginte endogenă (Ionescu, 1995).

Psiholog dr. Aurelia MORARU


  •  
  •  
  •  
  •