AUTO-DESCOPERIREA
Cãmila perfectã

cavvycamelsmall.jpgCu ani în urmã, patru discipoli au cãlãtorit prin desertul Kawir, cu o caravanã. Seara, ei se strângeau în jurul focului si discutau despre experientele lor. Toti aveau o admiratie deplinã pentru cãmile. Erau uimiti de linistea lor, admirau forta lor si gãseau rãbdarea lor modestã aproape de neânteles. “Noi suntem maestrii condeiului”, a spus unul. “Haideti sã descriem sau sã desenãm acest animal, în asa fel încât sã pretuim si sã onorãm cãmila. “În timp ce spunea aceste cuvinte, el a luat o rolã de pergament si a intrat într-un cort, care era luminat de o lampã cu ulei. Dupã câteva minute, el a iesit si a arãtat lucrarea sa celor trei prieteni. El desenase o cãmilã, care tocmai se ridica dupã ce se odihnise. Cãmila era atãt de bine desenatã, încât cineva aproape ar fi crezut cã era vie. Atunci, urmãtorul bãrbat a intrat în cort si curând a iesit. El fãcuse o scurtã înfãtisare a avantajelor pe care cãmila le aduce pentru o caravanã. Al treilea a scris un poem încãntãtor. Atunci, al patrulea bãrbat, în cele din urmã a intrat în cort si le-a interzis celorlati sã-l deranjeze. Câteva ore mai târziu, focul s-a stins si ceilalti adormiserã deja. Dar, din micul colt întunecat încã se auzea scârtâitul si cântecul monoton al penitei. Urmãtoarea zi, cei trei l-au asteptat zadarnic pe colegul lor, la fel si a treia zi. La fel ca stânca, care s-a închis în spatele lui Aladin, cortul era închis celor patru discipoli. În sfãrsit, în cea de-a cincea zi, intrarea cortului s-a deschis, si cel mai silitor dintre cei mai silitori au pãsit afarã, mort de obosealã, cu ochii încercãnati si obrajii supti. Barba sa era nerasã. Cu pasii obositi si cu o privire, ca si cum ar fi mâncat lãmâi verzi, el s-a apropiat de ceilalti. El a aruncat pe covor o legãturã de pergamente. Pe fata primei role, el a scris cu litere mari, “Cãmila perfectã, sau cum ar trebui sã fie o cãmilã…”

La fel ca multe alte lucruri, noi am învatat, de asemenea raporturile noastre cu povesti1e, fabulele si basmele. Am învãtat sa le iubim sau sa le respingem, sau sã reactionãm indiferent. Existã câteva întrebãri care ne-ar putea ajuta sã întelegem sursele atitudinilor noastre fatã de povesti:

Cine ne-a citit sau ne-a spus povesti (tata, mama, bunicii, mãtusa, educatoarea s.a.m.d.)?
Putem sa ne amintim contextele în care ne-au fost spuse povestile?
Ce am simtit atunci?
Ce am gândit în legaturã cu basmele si povstile ascultate?
Ce povesti, naratiuni sau basme ne vin în minte în mod automat?
Care este autorul nostru favorit?
Ce proverbe sau concepte au cea mai mare semnificatie pentru noi?

Pentru multi oameni, nu basmele si fabulele sunt cele care imprimã relatiile lor cu povestile. Mai curând, ele sunt asociate cu parabolele religioase si povesti1e biblice. Unii au dezvoltat o preferintã pentru imageria povestilor, dar altii au cãpãtat o profundã neâncredere sau antipatie emotionalã. Dar acest rãspuns este mai curând o reactie împotriva legãturii religioase, decât împotriva povestilor în sine.

Related Images: