Într-o anumită măsură suntem cu toţii observatori. Se întâmplă să remarcăm uneori o atitudine sau un gest aparte care ne face să ne punem întrebări, fără să fim în stare totuşi să tragem concluzii valabile. Cu toate că omul este o fiinţă evoluată, ce dispune de vorbire şi de cuvinte, nu e mai puţin adevărat că la origine a fost un animal cu reacţii instinctive, pur fizice.

De la începuturi, limbajul verbal a fost cel mai important instrument de comunicare elaborat de fiinta umană. De altfel etimologia cuvantului “comunicare” ne aminteşte că transmiterea informaţiei nu constă numai în a rosti sau auzi ceva: cuvântul evocă o “comuniune” ori o împărtăşire de idei sau sentimente, în ambianţa unei relaţii reciproce. Vorbirea reprezintă astfel, între altele, acţiunea de a verbaliza  ceea ce dorim ori gândim. Astăzi se ştie ca esenţa vieţii în comunitate a fost şi este comunicarea verbală. De altfel, cercetătorii afirmă ca limbajul constituie cea mai mare putere a omului asupra mediului său.

Un rol important îl are şi comunicarea nonverbală, fiind o forma de interacţiune silentioasă, spontană, sinceră şi directă. Ea demonstrează adevarul ascuns în cuvintele nerostite, fiecare dintre gesturi find un reflex instinctiv generat de reacţiile noastre.

Pentru a deveni un comunicator abil este necesar să colectăm maximum de observaţii , să tragem o serie de concluzii şi să ne adaptăm situaţiei de fatţă.  De asemenea este necesar să facem un veritabil studiu al limbajului corporal pentru ca gesturile şi discursul nostru să se afle în armonie. Numai în acest fel putem reuşi să fim convingători în faţa auditorului.

Este posibil să reuşeşti să patrunzi firea oamenilor deoarece comunicarea, dar şi limbajul corporal furnizează intrumentele esenţiale ce permit interpretarea fidelă a unui mesaj precis.

Consider că întotdeauna comunicarea vine alături de limbajul corporal şi că acest limbaj silenţios dezvăluie emoţiile şi sentimentele cu mai multă transparentă decât cuvintele.

Medicul din zilele noastre a preluat atributele vindecătorilor şi ale vrăjitorilor. Aceştia trebuiau să extirpe din bolnav elementul rău, introdus în corpul său, să captureze şi să reintroducă elementul bun, care a fost cumva pierdut. Dar pentru a ajunge la asta, el trebuie să stăpânească forţele binelui şi răului, să facă un pact cu reprezentanţii răului (în unele culturi, el poate şi îmbolnavi oamenii, la fel de bine cum îi vindecă).

Această latură magică persistă încă şi adesea bolnavul este mai liniştit după ce medicul l-a vazut, pentru că acesta a identificat „inamicul-boală”, „se va ocupa de ea” şi o „va învinge”. Însă tocmai în virtutea acestei laturi magice a medicului, a acestui pact pe care el îl stabileşte cu boala, el trebuia abordat cu rezervă, prudenţă şi chiar circumspecţie. Teama şi respectul profund ale unor bolnavi relevă faţeta malefică a imaginii medicului.

Medicul, deşi nu este reprezentantul lui Dumnezeu, este în mintea pacientului, reprezentantul „Zeiţei Stiinţa”, aceasta conferindu-i – aşa cum face Dumnezeu pentru preot – autoritate morală.

Medicului i se pun deopotrivă întrebări medicale, şi deopotrivă, întrebări despre problemele sexuale, conjugale, familiale sau despre comportamentele copilului, organizarea vieţii cotidiene. Sfaturile sale vor fi investite cu valoarea sa ştiinţifică şi cu autoritatea sa, indiferent de subiectul tratat. Adică, puterea pe care o deţine, bazată pe cunoaşterea care îi este atribuită de către societate şi de către bolnav (nu neapărat în directă corespondenţă cu realitatea cunoaşterii sale tehnice), corespunde nevoii umane de protecţie si magie.

Relaţia medic-pacient trebuie să fie de colaborare, de comunicare, de echipă. Ceea ce caracterizează asistenţa stomatologică în cabinetele dentare este solicitarea relativ mare (17-20 bolnavi în medie pe zi)  prezentaţi inegali în timp (variaţii mari de la o zi la alta şi în cadrul aceleaşi zile).  Populaţia adultă are un pronunţat simţ al conservării dinţilor, a cărei terapie o solicită însă târziu, cerând cu insistenţă terapia de restaurare protetică a edentaţiilor şi manifestând preferinţa faţă de lucrările  fixe. Purtarea protezelor mobile este legată la unele persoane de ideea îmbătrânirii.

O solicitare mare şi inegală are drept rezultat o activitate în salturi, ce nu permite utilizarea judicioasă a timpului şi este puţin eficientă pentru efectuarea unor acte terapeutice complete.

Dacă medicul se lasă antrenat de această solicitare, sfarşeste prin a renunţa la un examen     suficient al bolnavului şi la efectuarea unor tratamente corecte, mulţumindu-se cu efectuarea unor tratamente paleative ( pansamente calmante, pansamente intermediare), care duc la o asistenţă inferioară, ineficientă, uneori chiar nocivă şi în acelaşi timp la întreţinerea   suprasolicitării.

Medicul dentist, în practica lui se poate întâlni cu o gamă vastă de pacienţi. Putem contura urmatoarele tipuri rigide de pacienţi astfel:

Pacienţii dominatori care sunt încrezători în sine, competitivi, având uşoare trăsături narcisiste. Se caracterizează prin modul lor autoîncrezator, energici şi uneori atrăgători.

Pacienţii paranoizi sunt etichetaţi drept serioşi, critici, rezervaţi şi des antisociali. Pentru aceştia lumea pare a fi ameninţătoare şi ostilă. Au senzaţia că informaţiile şi ajutorul pe care îl oferă medical pot fi folosite împotriva lui. Au o dorinţa excesivă de a fi independenţi dându-şi o importanţă de sine uşor exagerată. Consider că în astfel de cazuri medical trebuie sa fie curtenitor, atent în alegerea cuvintelor, tolerant, fară a adopta un comportament autoritar.

Pacienţii obstructivi, consider că aceşti pacienţi sunt ostili, rebeli, antisociali uşor agresivi, creează o distanţă faţă de ceilalti, simţind o lipsă de apreciere din partea medicului. Acesti pacienţi au nevoie de o aborare tolerantă şi plină de răbdare din partea medicului. Dacă medicul este criticat este preferabil să abordeze acest lucru serios, exprimandu-şi regretul, în locul adoptării unui comportament defensiv.

      Pacienţii inhibaţi, sunt nesiguri, conţin tulburări de personalitate. Consideră că au probleme adânci şi conflicte seriose care nu pot fi rezolvate de alte persoane. Au un comportament social nesigur, stângăcii, iar luarea unei decizii este tot timpul amânată, din cauza de a nu face vreo eroare. Sunt perfectionişti, şi au tendinţa de a se învinovăţi sau autopedepsi. Consider că medicul trebuie să fie optimist cu astfel de pacienţi deorece pesimismul lor poate fi redus cu prietenia şi înţelegerea pe care o insuflă medicul.

Pacienţii dependenţi  sunt întotdeauna în cautarea afectivităţii manifestând o dependenţă excesivă faţă de alţii. Au puţine pretenţii şi ambiţii şi tind să supraaprecieze calităţile medicului şi a celor din jur. Nu sunt lezaţi de critică sau dezaprobare, dar încrederea în sine este scazută neasumându-şi responsabilităţi. Medical trebuie să se comporte cald, afectuos, suportiv. Trebuie să puncteze tot timpul aspectele care merg bine în terapia realizată, dar şi rata de  eşec.

Medicul trebuie sa aibă o atitudine universalistă – trebuie să trateze orice fel de pacinet indiferent de naţionalitate, religie.

Concentraţi pe munca lor, atenţi să nu le scape ceva, stresaţi de pacienţii nerăbdători de la uşa cabinetului, medicii mai uită adesea  să mai vorbească, să mai asculte şi alteva decât răspunsurile la întrebarile despre simptome sau tratament.

În mod normal există o serie de obligaţii atât ale pacientului cât şi ale doctorului. Lucrul comun dintre medic – pacient este comunicarea, care constă în: schimb de informaţie, decizii reciproc acceptate, dezvoltarea înţelgerii iar în final construirea încrederii.

Obligaţiile doctorului constau în: concentrarea întregii atenţii asupra pacientului, crearea unui mediu care să protejeze demnitatea bolnavului. Confidenţialitatea este unul dintre cele mai importante obligaţii ale medicului alături de preocuparea permanentă pentru starea de bine a pacientului.

Medicul tebuie să fie susţinut de către pacient, acesta asumandu-şi la rândul său o serie de obligaţii: stabilirea unor serii de întrebări pe care să i le adreseze medicului, dialogul deschis şi prezentarea cât mai obiectivă a simptomelor pe care le are.

Când toate aceste obligaţii nu se respectă relaţia medic-pacient este deficitară, de aici pornind o serie de consecinţe: frustrare, furie, vizite la medici diferiţi, o serie de teste, analize, neplacute atât pentru pacient cât şi pentru medic. Şi nu doar pacienntul poate simţi sentimente de furie şi frustrare, ci şi medical, care nu reuşeşte să obţină împăcarea bolnavului şi vindecarea lui.

Asistenţa stomatologică eficientă se face pe baza unei consultaţii corecte, în vederea     stabilirii unui diagnostic de stare a sistemului dento-alveolar.

Nici măcar un tratament de urgenţă nu se poate aplica făra un examen complet dento-maxilar, care să situeze corect în economia morfofuncţională a aparatului, respectiv valoarea dintelui în cauză sau locul afecţiunii acute.

Actele terapeutice conservatoare nu sunt identice între ele şi nici acelaşi act nu e identic la toti dinţii. Nu se pot aprecia laolaltă cu aceeaşi valoare a timpului: extracţiile dentare, obturaţiile şi diferitele faze ale protezării.

Reechilibrarea completă a sistemului dento-maxilar se poate realiza în medie în 18-20     sedinţe a cate 35-40 minute. Pacienţii se pot programa de 2-3 ori pe săptămână sau o dată pe săptămâna sau la 10 zile.

Nu se poate da o cifră a numărului de pacienţi pe care să-l planifice un  medic pe zi .Medicul planifica ACTE TERAPEUTICE  pentru care trebuie să rezerve timpul necesar efectuării lor corecte şi complete.

Nu numarul de bolnavi pe zi este indicatorul activitatii medicului stomatolog ci numarul de acte terapeutice şi calitatea lor.

Medicul trebuie sa comunice cât mai bine cu pacientul. Să-i explice de fiecare dată ce i s-a făcut în sedinţă respectivă, ce urmări pot fi după tratament ( un pacient prevenit de situaţiile mai puţin placute  suportă mai bine eventualele stări de discomfort ); să i se dea indicaţiile ce trebuiesc urmate la domiciliu ( indicaţii postextracţionale, postoperatorii ); să i se explice cum se efectuează tratamentul medicamentos la domiciliu, etc.

În  munca din cabinet, un rol important îl are şi asistenta  medicală. Pe lângă activitatea ei de pregătire a materialelor stomatologice, curăţarea, sterilizarea instrumentarului, ea este cea care ia contact cu pacientul: îl înscrie în registru, face programările în funcţie de indicaţiile medicului, cheamă pacienţii la control periodic, sau la anumite faze din cadrul tratamentului protetic. De aceea trebuie să fie o persoană pregatită pentru muncă în echipă, cu capacitate  de comunicare cu medicul şi cu pacientii.

În anumite faze de tratament protetic, un rol important îl are şi colaborarea cu tehnicianul dentar, care poate fi chemat în cabinet pentru a vedea şi el pacientul, împreună cu medicul şi de a stabili tot ceea ce e mai bine pentru bolnav din punct de vedere protetic.

Se poate ajunge, astfel la un raport de colaborare, de comunicare între medic,  asistenta de cabinet şi technicianul dentar. Bolnavul are nevoie de un medic al lui, care să-i cunoască starea aparatului dento-maxilar, să o întreţină într-un echilibru cât mai favorabil.

Orice bolnav trebuie să ştie că tratamentul stomatologic nu este un tratament care duce la vindecarea definitivă, obţinandu-se în final un echilibru.

Relaţia medic-pacient este bazată pe respect reciproc, este o relaţie interpersonală, care le oferă atât pacientului cât şi medicului o încredere deplină şi o usoară desfaşurare a tratamentului clinic. Cunostinţele medicului stomatolog, practică acestuia şi tehnologia avansată duc la alinarea pacientului şi la un control de calitate. Astfel acest lucru este benefic pentru ambele părţi.

Stomatologia nu este numai acumulare de cunostinţe şi  vindecarea  pacienţilor, ea înseamnă o artă care poate fii dezvolatată datorită talentului şi a pasiunii fiecărui practicant. În cabinetele de stomatolgie, medicii întâlnesc şi cazuri dificile de pacienţi unde factorii de natură psihică declanşează sau accentuează durerile dentare. Ne referim la acei factori răspunzători de anxietate, depresie, fobie dentară, conversii, somatizări, de care pacienţii nu au fost conştienţi înaintea examenului făcut de medicul stomatolog. Aceste cazuri sunt îndrumate cu grija la psiholog. Mă consider norocoasă să observ atunci când fac practică în cabinet, medici stomtologi,  un model de profesionişti, cum colaborează în asemenea situaţii cu specialistii din psihologie formând o echipă.

Aşa cum am amintit, într-un cabinet stomatologic nu numai medicul şi pacientul sunt importanţi, ci întreaga echipă a cabinetului (asistenta medicală, tehnicianul dentar, şi nu in ultimul rând psihologul).

Consider că în relaţia medic- pacient trebuie să existe un echilbru ferm, o comunicare adecvată, precisă şi înţelegere. Este posibil sa reuşesti să pătrunzi în firea oamenilor deoarece cuvintele şi gesturile furnizează intrumentele esenţiale ce permit interpretarea fidelă a unui mesaj precis.

BIBLIOGRAFIE

1)      Guy Cabana, “Atentie, gesturile va tradează”, Editura Humanitas, 2008

2)      Note de curs, Stiinte comportamentale”, Facultatea de Medicină Dentară, Constanţa

3)      Nicolae Radu, Dirijarea comportamentului uman, Editura Albatros, Bucureşti, 1981

Coordonator articol: Psiholog dr. Aurelia Moraru

Autor: Ioana AVRAM, Studentă a Universităţii ”Ovidius” Constanţa, Facultatea de Medicină Dentară


  •  
  •  
  •  
  •