RELAŢIA INTERPERSONALĂ PSIHOLOG – PACIENT (BENEFICIAR) ÎN CENTRELE DE RECUPERARE ŞI REABILITARE NEUROPSIHIATRICĂ  

            “Relaţia este sufletul oricărei filosofii, pentru că nici una nu s-a ridicat deasupra dualismului Eu-Eu a lui Fichte, Absolutul lui Schelling, Fiinţa-Nefiinţa-Devenire a lui Hegel, conservarea de sine a lui Herbert – în oricare din ele este relaţia, şi prin aceasta peste tot este contradicţie. Relaţia e categoria vieţuirii, şi prin aceasta rezidă în tot ce are viaţa contradicţie”.

(Titu Maiorescu, Relaţia-1859) 

             Prin deprinderea modului de explorare a personalităţii cu metode psihologice , pacienţii psihici cronici instituţionalizaţi au reuşit să-şi lărgească sfera conştiinţei prin spargerea stereotipurilor cognitive şi comportamentale ce le îngrădeau libertatea de manifestare.

            Demersul psihoterapeutic presupune ca pacientul să fie asistat şi consiliat de un profesionist specializat în lucrul cu suferinţele semenilor. Astfel, între cele două persoane se stabileşte o relaţie interumană ce are drept scop un obiectiv bine precizat: explorarea psihologică şi reechilibrarea personalităţii prin implementarea metodelor şi tehnicilor psihoterapeutice.

            Orice psihoterapie presupune reguli de relaţionare care diferă de regulile obişnuite, dar care sunt acceptate de societate deoarece este evident că este vorba de (re)educare şi optimizare a condiţiei umane. În această aserţiune sunt cuprinse două aspecte:

  1. un ansamblu de coduri de relaţionare (“regulile jocului”)
  2. un dispozitiv tehnic, cel care subliniază dimensiunea educaţională, de învăţare a relaţiei.

            În cadrul acestei relaţii, una din persoane este clar îngrijită (pacientul) în timp ce cealaltă îngrijeşte (psihoterapeutul) şi tocmai prin aceasta se deosebeşte acest gen de relaţie de celelalte relaţii interumane, aşa cum ar fi de exemplu relaţiile de prietenie sau cele de rudenie. Este contraindicată în consiliere/psihoterapie interferenţa dintre aceste relaţii.

            Puterea relaţiei este asigurată de noutatea rolului prescris de codurile relaţiei, modul de comunicare deosebindu-se de cel cotidian. Soluţia de rezolvare a unor probleme este posibilă prin spargerea tiparului, a automatismului rutinier ce conducea menţinerea stării de lucruri prin folosirea aceleiaşi soluţii tocmai printr-o nouă abordare a relaţiei.

            Treptat, pacientul va descoperi cum reuşeşte să se autocunoască prin renunţarea la vechile interpretări cu care era obişnuit până la momentul începerii acestui nou mod de lucru cu propriile probleme. Ca urmare a procesului de autocunoaştere, el va putea observa după un anumit timp problemele sale, unde se situează blocajele, iar dacă ceea ce va constata nu-i convine, numai el pacientul, va decide când şi cum să se schimbe, ce atitudini va schimba, pentru care alternative şi soluţii va opta. Noile coduri transgresează în mod deliberat regulile obişnuite.

            Regulile care guvernează aceasta relaţie comportă:

·        un aspect etic – drepturile şi îndatoririle partenerilor

·        un aspect tehnic – direcţionism

            Regulile definesc comportamentele reciproce atât ale terapeutului cât şi cele ale pacientului, statusul celor doi protagonişti ai jocului.

            La aceste aspecte se adaugă şi un mod de comunicare specific ce avansează pe măsura înaintării şi stăpânirii metodelor ce presupun tehnici şi concepte ce le sunt proprii şi care de fapt le particularizează. Este de acum un truism faptul că fiecare şcoală presupune o anumită concepţie despre om, boală şi sănătate şi în funcţie de acestea se utilizează un anumit dispozitiv tehnic pentru atingerea unor scopuri specifice: realizarea insightului, maturizare, optimizare, restructurare, etc. cu condiţia să nu ne cantonăm în ele respectând unicitatea fiinţei umane prin adoptarea unui model individualizat de psihoterapie.

            Competenţa psihologului în centrele de recuperare neuropsihiatrică ar putea fi definită ca fiind capacitatea acestuia de a stabili o relaţie dinamică în interiorul unui cadru spaţio-temporal dat prin raportarea la un model teoretic clar şi coerent în funcţie de obiectivele pe care şi le-a propus.

            A învăţa să cunoşti şi să te autocunoşti înseamnă să devii puternic, a deveni puternic înseamnă să deschizi noi porţi spre rezolvarea problemelor atunci când viaţa te provoacă. Să înveţi să-ţi descoperi structurile emoţionale, atitudinale şi comportamentale, să le întăreşti sau să le schimbi atunci când este cazul, înseamnă să poţi stabili cu semenii relaţii sănătoase, durabile pe baza unei temelii solide.

            Între psiholog şi pacient (beneficiar) are loc un dialog, o interacţiune şi la baza acestui travaliu, cei doi participanţi vin cu toate valenţele personale. Interacţiunea este axată pe povestirea biografiei de către pacient, pe ascultarea activă de către psiholog atunci când acesta face descrierea experienţei sale şi pe alegerea celor mai adecvate metode psihorecuperatorii în funcţie de restantul psihofizic al pacientului, motivaţia acestuia, complianţa pentru psihoterapie, particularităţi ce ţin de vârsta, gradul de instruire, cultura pacientului, suportul afectiv şi instrumental oferit de familii şi/sau ateliere de ergoterapie, organizaţii nonguvernamentale ce au ca obiect sănătatea mintală. Psihologul devine un interlocutor, un suport al pacientului în lupta sa de recuperare psihosocială realizând o bună alianţă terapeutică. În procesul acestei interacţiuni fiecare persoană îşi ajustează comportamentul la cealaltă persoană şi rezultă astfel o reciprocitate a adaptării comportamentelor indivizilor aşa cum se întâmplă într-un dans. Relaţia care se construieşte între cei doi parteneri este o relaţie interpersonală, interpsihologică în care are loc o iterinfluenţare reciprocă.

            Pornind de la caracteristicile analizate mai sus, putem defini relaţia interpersonală psihoterapeut-pacient (beneficiar) ca fiind uniunea psihică, conştientă, directă, bazată pe o legătură inversă complexă (trecutul subsistemelor aflate în interacţiune este corelat cu prezentul lor), uniune care cuprinde minimum două persoane (Pantelimon Golu, 2000).

            Pentru succesul stabilirii unei astfel de relaţii între psiholog şi pacient (beneficiar) sunt necesare câteva condiţii fără de care fundamentarea relaţiei de psihoterapie ar fi neproductivă:

  1. Empatia – înţelegerea trăirilor şi a modului de gândire a bolnavului psihic cronic instituţionalizat, pendularea continuă între cadrele de referinţă a unuia şi altuia fără a cădea în capcana identificării cu cadrele de referinţă ale bolnavului; din când în când, psihoterapeutul returnează bolnavului experienţa receptată de la acesta (oferă feedback), comunicându-i semnificaţiile profunde la care a ajuns în urma ascultării comprehensive;
  2. Respectul – relaţia interpersonală psihoterapeut-pacient (beneficiar) este o relaţie ce are la bază respectul reciproc dintre cele două persoane, psihoterapeutul va ţine cont pe tot parcursul demersului său de a respecta unicitatea fiinţei umane căreia i se adresează cu competenţele sale profesionale;
  3. Încrederea – temelia oricărei relaţii. Fără încredere nu numai că relaţia stabilită nu poate fi bună, dar chiar devine imposibilă. La nivelul acestei relaţii, psihoterapia se personalizează. Psihoterapeutul va accepta realitatea obiectivă şi subiectivă a bolnavului, chiar dacă ea nu corespunde propriilor convingeri deoarece menirea lui este să înţeleagă şi nu să judece bolnavul;
  4. Motivaţia – pentru a trezi motivaţia bolnavului, însuşi psihologul trebuie să fie profund motivat;
  5. Răbdarea, amintindu-ne mereu că paşii mici aduc schimbările mari;
  6. Autenticitatea, psihologul să fie disponibil pentru a asculta şi înţelege pacientul.

            Încă de la început se stabilesc regulile jocului, reguli ce modifică considerabil relaţia interpersonală şi în acelaşi timp o deosebesc de alte tipuri de relaţii sociale conferindu-i o anume specificitate. Astfel, fiecărui interlocutor i se atribuie un rol specific: în timp ce beneficiarul îşi povesteşte viaţa şi solicită asistenţă, clarificări, psihologul îşi oferă toate serviciile sale pentru a ajuta bolnavul să-şi înţeleagă viaţa şi suferinţa, să schimbe ceea ce consideră că mai poate fi schimbat în personalitate, în contextul şi în viaţa sa, să lărgească câmpul conştiinţei prin integrarea experienţelor, a lecţiilor de viaţă şi prin dezvoltarea de noi alternative.

            Putem spune că între psihoterapeut şi pacient are loc o negociere a contractului în care se stabilesc clar rolurile celor doi protagonişti ai relaţiei, obiectivele terapiei, strategiile acesteia şi momentul întreruperii relaţiei în urma reintegrării în societate. Interacţiunea psihoterapeut-bolnav psihic cronic este asemănătoare oricărei tranzacţii interumane. Psihoterapeutul este observator, participant, directiv, negociator al acestei relaţii, el cultivă o manieră colaborativă pentru a evita rezistenţele ce le-ar putea dezvolta beneficiarul activităţii terapeutice ca urmare a unui dezacord dintre ei.

            Relaţia psihoterapeut-pacient (beneficiar) este o construcţie psihosocială, ideea fundamentală a acestei relaţii este interacţiunea socială co-construită (Ion Dafinoiu, 2000). Din această perspectivă structurile interacţionale capătă sens doar când sunt considerate în contextul particular în care relaţia se manifestă.

            Interacţiunile ce au loc între psihoterapeut şi pacient au drept consecinţă modificarea “hărţii” pacientului, dialogul dintre cei doi are rol trasformaţional al personalităţii pacientului, am putea spune chiar metatransformaţional.

            O dată stabilită relaţia psiholog-pacient, psihoterapeutul va ghida pacientul spre o nouă lume construită, el va ţine seama în atingerea obiectivelor de câteva criterii: restantul psihofizic al pacientului, resursele sale, motivaţia sa în vederea recuperării, reechilibrării psihofizice şi reintegrării psihosociale, de suportul sociofamilial pentru a schimba atitudini, sentimente, comportamente, învăţarea unor noi moduri de percepere şi autopercepere în vederea testării realităţii subiective şi obiective.

            Din perspectiva constructivismului social, alianţa dintre psihoterapeut şi pacient poate fi considerată a fi expresia scopurilor împărtăşite ale procesului de co-construcţie. Nucleul alianţei ce se naşte în cadrul acestei relaţii este chiar acordul privind obiectivele procesului de explorare a personalităţii şi diversele aspecte ale tehnologiei psihoterapeutice ce mediază şi construiesc intervenţia activităţii dintre părţile constitutive ale actului terapeutic recuperator.

            Un rol foarte important în stabilirea relaţiei interpersonale psihoterapeut-pacient îl joacă contextul. Atât relaţia cât şi contextul trebuie sa fie securizante pentru pacient, climatul psihosocial al instituţiei joacă un rol central în reechilibrarea personalităţii pacientului instituţionalizat. Prin urmare, prezenţa elementului social în relaţie nu poate trece neobservat.

            Personalitatea psihoterapeutului joacă un rol fundamental în cadrul acestei relaţii pe toată perioada asistării pacientului instituţionalizat. Variabile ca: aşteptări, cunoştinţe, experienţa, atitudini, interese, imaginea de sine, încrederea, empatia, motivaţia, atractivitatea, limbajul nonverbal, prestigiul – au un impact deosebit asupra receptorului (pacientului). La fel de adevărat este şi faptul că reciproca este valabilă în cadrul relaţiei: şi pacientul poate influenţa într-un sens sau altul mersul relaţiei cu tot ce aduce el în aceasta.

            Activitatea psihoterapeutică aduce noi perspective de abordare a crize existenţiale pe care o trăieşte pacientul instituţionalizat prin asanarea stresului intrapsihic dat de suferinţă (Iamandescu, 1993) şi a stresului interpersonal dat de climatul psihosocial al instituţiei mobilizând resursele psihofizice, găsind noi alternative şi soluţii la problemele ridicate de boală şi viaţă.

            Obiectivele pe care şi le fixează acest gen de abordare sunt atât de ordin psihagogic cât şi sanogenetic şi psihosocial. În stadiul de cronicizare, un rol esenţial revin metodelor psihagogice, pacientul se readaptează şi educă în vederea acceptării compromisului între modurile de viaţă permise şi limitările impuse de noua sa condiţie existenţială. Aportul psihopedagogiei îşi dezvălui virtuţi esenţiale comparabile cu cele constatate la vârsta şcolarităţii. Activitatea psihoterapeutică în toate dimensiunile ei, a contribuit la îmbunătăţirea climatului psihosocial instituţionalizat crescând numărul de interacţiuni pozitive în rândul pacienţilor atât la nivelul diadei cât şi grupal. În perioada de cercetare situată între anii 1996 – 2002, au avut loc 30 (treizeci) de externări. Iată că psihoterapia reprezintă un alt mod de a învăţa, ”harta“ despre realitate se măreşte – aşa cum spun neurolingviştii (Sue Knight, 2004). Psihoterapia a redeşteptat interesul bolnavilor pentru activitate şi viaţă, mesajul pe care îl transmite poate ajuta condiţia umană în impas existenţial cum să înveţe să lupte şi să se programeze pozitiv pentru o viaţă de calitate.

            Activitatea de psihoterapie se poate înscrie într-un proiect al autodevenirii, explorând şi testând limitele plasticităţii personalităţii umane. Astfel, condiţia umană poate alege una din modalităţile prin care are acces la propriile resurse pentru a dobândi un comportament plastic şi flexibil evitând riscul de a deveni sclava propriilor stereotipii.

            Obiectivul final al psihoterapiei instituţionalizate este ca beneficiarul acesteia să ajungă după un anumit timp capabil de a se reintegra în mediul psihosocial familial şi profesional, fapt pentru care este folosit conceptul de resocializare. De unde la început relaţia dintre psiholog şi pacient era asimetrică şi incongruentă din cauza diferenţelor de informaţii şi rol, ea se poate transforma pe măsura evoluţiei procesului de asistenţă şi a atingerii obiectivelor – într-una de parteneriat. În terapia de recuperare, este de dorit ca întreg personalul medical şi cel auxiliar să se implice în relaţiile interpersonale (comunitatea terapeutică). Ideea umanizării atmosferei instituţiilor spitaliceşti şi a dezvoltării relaţiilor interumane şi interpersonale este benefică şi trebuie continuată. Aşa cum se ştie, relaţia interpersonală este cel mai mic grup posibil şi ea conţine germenele interpsihologiei colective. Psihoterapia instituţionalizată oferă astfel cheia descifrării şi înţelegerii propriei personalităţi a pacientului instituţionalizat ajutându-l la o adaptare realistă şi flexibilă întru devenire dându-i răspunsuri şi alternative viabile la întrebări fundamentale de viaţă şi permiţându-i să revină şi să conlucreze printre şi cu semenii săi de viaţă. 

Psiholog dr. Aurelia MORARU

 Bibliografie

1.      Dafinoiu Ion – Elemente de psihoterapie integrativă, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

2.      Duck Steve, Relaţiile interpersonale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

3.      Golu Pantelimon, Psihologie Socială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974

4.      Iamandescu Ioan Bradu–Stresul psihic şi Bolile interne, Ed. All, Bucureşti, 1993

5.      Knight Sue, Tehnicile programării neuro-lingvistice, Ed.Curtea Veche, Bucureşti,2004

6.      Maiorescu Titu, Cugetări şi aforisme, Ed. Albatros, 1986, Colecţia Cogito

7.      Moraru Aurelia – Posibilităţi şi limite ale recuperării psihologice şi sociale a beneficiarilor serviciilor din Centrele de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrice, Teza de doctorat, Bucureşti 2006, Coordonator Prof. dr. Pantelimon Golu

 


  •  
  •  
  •  
  •