Pentru a putea discuta despre relaţia care se găseste la nivelul medic/psiholog – pacient trebuie mai întâi să definim termenii ca atare, având fiecare aceleaşi noţiuni de la care trebuie să plecăm pentru a vedea existenţa relaţiei care ar trebui să existe în orice domeniu ceea ce defineşte medicina.

Medicul este recunoscut de către cei din jur ca o persoană care a parcurs studii superioare de specialitate, devenind în felul acesta specialist al unui domeniu, ceea ce îi conferă şi un anumit statut, fiind respectat de semeni. Invăţarea medicinei în ceea ce constă cunoaşterea materiei generale despre medicină (la care se adaugă noţiunile care vin în completare când medicul face o specializare) este echivalentul învăţării unei noi limbi străine.

Se poate observa foarte uşor că în societate oriunde ai fi pe lumea aceasta, medicul are un statut anume pe care orice om îl recunoaşte ca fiind superior faţă de al lui, medicul fiind acela care poate ajuta o persoană care se găseste în suferinţă. Suntem obişnuiţi să primim recunoştinţă din partea pacientului, fiind partea care este cea mai frumoasă din toată munca pe care o depunem. Este foarte normal să respectăm pe cei care fac sacrificii şi tot timpul încearcă să devină mai buni şi să îşi completeze cunostinţele cât mai mult pentru a face faţă diverselor cazuri ce se ivesc în specialitatea fiecăruia.Orice medic trebuie să nu uite că şi noi suntem oameni şi că tot timpul trebuie să ne punem în locul pacientului, să ştim să comunicăm cu el ca şi cum ar fi cel mai bun prieten al nostru venind să ne spună o doleanţă a lui. Medicii trebuie să fie în primul rând nişte buni ascultători, personalitatea fiecăruia fiind un factor foarte importat în ceea ce priveste relaţia medic – pacient.

Suntem conştienţi că existenţa medicilor este condiţionată de existenţa pacienţilor. Aşa că atât timp cât pacienţii or să existe, vom avea progres în medicină, ceea ce însemnă că progresul este asigurat.

Interacţiunea medic – pacient se desfaşoară concomitent pe două planuri: cel al mesajelor verbale între cei doi şi cel non-verbal, funcţional, folosind gesturile. Relaţia medic-pacient poate împrumuta unul din modelele de tip relaţional cu implicaţii foarte diferite:

  • Modelul activ-pasiv – constând în pasivitatea totală a pacientului, medicul asumându-şi rolul activ şi responsabilitatea decizilor;
  • Modelul profesor-student – în care doctorul este dominant, paternalist, nepermiţând pacientului decât o postură de dependenţă , obedienţă şi renunţare la orice initiativă;
  • Modelul participării mutuale – implică egalitate între medic şi pacient cu înţelegerea responsabilităţilor ce revin fiecăruia pentru reuşita actului medical;
  • Modelul intimităţii ireverenţioase – care este disfuncţional şi lipsit de deontologie profesională, produs al unei nevoi emoţionale.

Flexibilitatea, tactul şi umorul pot contribui la evitarea unor erori grave ce se soldeză cu consecinţe de ordin iatrogenic. Stilul şi tactul de abordare a pacientului comportă pe lângă arta conversaţiei, abilitatea medicului de a-şi asculta pacientul într-un mod activ atât în plan verbal cât şi în cel al subînţelesurilor greu de verbalizat, adică al gesturilor. Medicul nefamiliarizat cu îndemanarea de a-şi înţelege pacientul nu suportă decât relaţia de tutelă în care el este dominant, controlează şi impune soluţiile considerate, întâmplându-se să intervină şi erori la nivelul decizilor luate. Relaţia medic-pacient vizează în primul rând stabilirea unui raport, a unui contact uman, bazat pe simpatie, deschidere, căldură umană, accesibilitate la înţelegere şi ascultare atentă din partea medicului, fireste.

Trebuie să mai avem în vedere şi tipurile dificile de pacienţi cu care ne putem întâlni zilnic în activitatea noastă şi anume:

  • Pacienţii autoritari – sunt încrezători de sine, sunt dominanţi şi competitivi, autoritari, aceştia dovedesc o lipsă de empatie manifestată într-o mare varietate de contexte, ei se regăsesc în tipul autoîncrezator, fiind independenţi, energici.

Medicul trebuie să asculte cu mare interes pacienţii, aceştia să fie sfătuiţi oarecum puţin şi să li se respecte modul în care s-au descurcat până în momentul de faţă. Sfaturile şi propunerile noastre să fie lansate în aşa manieră încât sa li se ofere pacienţilor mereu posibilitatea de a face o alegere.

  • Pacienţii nesociabili – sunt etichetaţi drept reci, critici, serioşi, rezervaţi şi defensivi, pentru ei lumea fiind ameninţătoare şi ostilă. Ei nu au încredere în alţii pentu că se tem că informaţiile pe care le vor da vor fi folosite împotriva lor crezând că cu cât se ştie mai mult despre ei cu atât sunt mai vulnerabili. Hipervigilenţi, iau măsuri de protecţie împotriva oricărei ameninţări percepute. Sinceritatea, loialitatea şi fidelitatea altora sunt puse la îndoială. Manifestă o dorintă excesivă de a fi independenţi, mergând până la culmea egocentrismului şi a importanţei de sine exagerate.

Medicul trebuie să se evite pe cât posibil moralizarea pacienţilor sau expunerea punctelor de vedere personale.

  • Pacienţii neimplicaţisunt ostili şi obstructivi, rebeli-neîncrezători. Imprevizibili şi explozivi, adeseori creează o distanţă faţă de ceilalţi simţind o lipsă de apreciere din partea acestora. Având o autostimă redusă şi abordând o atitudine cinică, îşi exprimă opoziţia fie deschis, fie prin continue uitări şi amânări ale sarcinilor. Cu toate acestea, pacienţii obstructivi au nevoie de o abordare tolerantă şi plină de răbdare din partea medicului

Medicul trebuie să le acorde o atenţie deosebită, să le explice în ce constă tratamentul, marind astfel implicarea pacientului.

  • Pacienţii evitanţi – sunt nesiguri şi submisivi, sunt rigizi şi pasivi şi nu cred că pot fi ajutaţi de celelalte persoane. Sunt extrem de perfecţionişti şi au tendinţa de a se simţi vinovaţi.

Medicul trebuie să fie optimist şi este de dorit să inducă această stare şi pacientului.

  • Pacienţii dependenţi – acesti pacienţi sunt etichetaţi drept submisivi şi pasivi, se găsesc în continuă căutare de suport afectiv manifestând dependenţă excesivă faţă de alţii. Manifestă o încredere de sine scăzută precum şi dificultăţi în luarea decizilor sau în asumarea responsabilitaţilor.

Medicul trebuie să puncteze în permanenţă aspectele care merg bine în tratament dar şi circumstanţele care au dus la eşecurile de pănă atunci, conştientizând responsabilitatea pacienţilor pentru propria lor însănătoşire.

În cabinetul stomatologic, personal privesc relaţia care este pe de o parte, între medic, asistent, tehnician (fiind formula completă a unui cabinet normal) şi pe de altă parte, pacientul; relaţia este similară relaţiei tată şi fiu. Adică medicul este foarte des pus în situaţia în care trebuie să explice ca unui copil motivele care au dus la apariţia unei funcţionări în alţi parametri decât normali ai aparatului dento-maxilar, explicând cu grijă fiecare aspect al problemei cu care pacientul vine, repetând chiar de câteva ori, accentuând factorii care au dus la apariţia problemei.

Succesul într-un cabinet stomatologic este datorat mulor factori, în primul rând fiind pusă competenţa profesională a doctorului şi a tehnicianului dentar şi pe acelaşi nivel am putea situa şi înţelegerea dintre medic, tehnician dentar şi asistentul medical.

Un alt factor ce este foarte întâlnit la orice nivel se referă la experienţa doctorului care poate aduce un mare plus cabinetului stomatologic, de multe ori experienţa este confundată de multe persoane ca fiind sinonimul vârstei. Vârsta medicului privită în mod subiectiv de multe ori spune multe despre experienţa medicului.

Pentru crearea unei comunicări între medicul dentist şi pacient, trebuie să existe răspunsul cât mai rapid al medicului la cererea pacientului şi respectarea orarului în sensul practicării actelor complete, finalizate corect în sedinţă. Pentru a putea răspunde la cererea unui pacient, medicul trebuie mai întâi să facă un consult. Consultul defineşte asistenţă stomatologică eficientă, el efectuându-se în vederea stabilirii unui diagnostic de stare a aparatului dento-maxilar. În cadrul consultării, medicul cere date despre intervenţiile/stările/durerile (dacă este cazul)/jenă/date, pe care pacientul i le poate furniza cu privire la situaţia lui, iar pe lângă aceasta, mai solicităm date despre restul organismului (aici intrând şi date despre posibile boli sangvine, boli virusologice incluzând hepatitele şi S.I.D.A. şi eventualele boli genetice, respectiv sindromurile).

Consultarea poate dura 15-30 minute sau chiar mai mult pentru a aduna cât mai multe date despre pacient, pe baza acestora medicul putând lua o decizie care reprezintă sinteza ce defineşte starea sistemului dento-maxilar. Aceste date sunt consemnate într-o fişă medicală a pacientului, fişă unde se găsesc date în vederea chemării pacientului la controale periodice sau diferite faze de tratament. Relaţia de încredere construită între medic şi pacient, buna comunicare dintre cei doi actori sociali, au ca impact rezultatele cele mai bune în vederea tratamentului.

În concluzie, putem spune că stomatalogia este ştiinţă, dar şi artă, privită atât din perspectiva construiriii şi menţinerii relaţiei interpersonale cât şi din perspectiva realizării lucrărilor dentare, unde un factor important îl joacă estetica lucrărilor pacientului.

BIBLIOGRAFIE

1) Carol Friedmann, ”Stiinte comportamentale”

2) Stiinte comportamentale, Note de curs – Facultatea de Medicină Dentară, Universitatea Ovidius din Constanţa

3) Odette Dimitriu, „Tehnici psihoterapeutice”, Editura Victor, Bucuresti, 2004.

Coordonator articol: Psiholog dr. Aurelia Moraru

Autor: student Bogdan Alecu, Facultatea de Medicină Dentară, Universitatea Ovidius din Constanţa


  •  
  •  
  •  
  •