Formarea sexualitatii – de la varsta copilariei la varsta adulta. Mituri sexuale.

psihosex3.jpgIntroducere
Interesul pentru sexualitate are aceeasi vechime ca istoria civilizatiei. Fiecare epocă istorică si fiecare societate au avut reprezentările lor despre sexualitate si modelele lor specifice de utilizare a sexualitătii. Aflată o lungă perioadă istorică sub semnul interdictiei normelor morale si religioase, sexualitatea, ca ansamblu al fenomenelor vietii sexuale, se constituie ca domeniu stiintific al stiintelor umane destul de târziu, impunându-se însă rapid ca un domeniu teoretic si ca o practică medico-psihologică cu individualitate bine delimitată.
Conceptul psihic contemporan de sexualitate sau psihosexualitate decurge în mod direct din conceptiile psihanalitice ale lui Sigmund Freud (1905) care pune la baza teoriei sale asupra vietii psihice libidoul , în care vedea concentrată pulsiunea erotico-sexuală. În psihanaliză, S. Freud distinge două mari tipuri de instincte: instinctul sexual sau pulsiunea de viată (Eros) si instinctul sau pulsiunea de moarte (Thanatos). Freud propune o distinctie clară între grupa impulsiilor sexuale (care, în momentul în care ele nu sunt deviate pe una din căile calificate drept perverse, permit fiintei umane reproducerea) si o altă grupă de impulsii care are mai degrabă drept functie mentinerea în viată a individului. Această a doua grupă înglobează impulsiile care îl împing pe subiect să se hrănească, să se apere, adică impulsiile de autoconservare.
La baza instinctului sexual se află dorinta sau apetitul sexual. Dorinta sexuală are atât o bază biologică cât si una psihologică si este legată de numerosi factori interni sau interpersonali care o conditionează. Dorinta sexuală ca nevoie trebuie diferentiată de celelalte nevoi elementare ale organismului uman.
Instinctul sexual, ca impulsiune, nu se configurează ca o adevărată necesitate individuală, similară celorlalte nevoi organice. Prin natura sa, el depăseste individul, fiind un atribut al speciei. El are, într-o anumită privintă, caracter de nevoie de descărcare, individul apărând în acest caz mai mult ca victimă a necesitătilor de reproducere a speciei, compensată cu plăcerea individuală care însoteste acest act. Rezultă de aici că notiunea de dorintă sexuală are un caracter si un continut mult mai largi si mai complexe decât cea de instinct sexual.
„Dorinta sexuală este o entitate complexă în care converg elemente de tip biologic si psihologic, emotional-relationale.” Dorinta nu este un simplu impuls sexual nedefinit, ci are un pronuntat caracter intentional, fiind orientată în raport cu un anumit obiect bine definit, care trezeste o anumită motivatie emotională din partea subiectului. În acest proces, intervin si factorii socioculturali reprezentati de rolurile sexuale (masculin si feminin), diferitele modele relative la sexualitate, contextul istoric, moravurile, etc. Dorinta sexuală mai este influentată de conditiile climatice, de tipul de alimentatie, de exigentele normelor ce guvernează grupul social căruia îi apartine individul, sistemul de viată si mentalitătile, etc. După C. Enăchescu , dorinta sexuală este influentată de următoarele categorii de factori:
a) conditiile fiziologice specifice, care scad dorinta sexuală: oboseală excesivă, nevoia imperioasă de defecatie sau de urinare, nevoia de somn, nevoia de aport nutritiv sau lichidian;
b) conditii psihologice, care sunt reprezentate de: circumstante relationale sau emotionale defavorabile; perceperea ostilitătii; insecuritate sau neîncrederea în partener; un context spatio-temporal nefavorabil, inconfortabil sau nesigur, periculos, amenintător etc.; lipsa de timp; senzatii dezagreabile sau dureri resimtite în corp; situatii de doliu; grijă, neliniste, teamă;
c) factori legati de personalitatea partenerilor cuplului, reprezentati de: afirmarea virilitătii la bărbat; afirmarea feminitătii la femeie, în special prin capacitatea de seducere a partenerului;
d) factori sociofamiliali, ce pot diminua dorinta sexuală: obisnuinta cu partenerul; ritualizarea excesivă a raportului sexual; executarea mecanică a actului sexual, fără o pregătire prealabilă;
e) starea de sănătate psihosomatică si dorinta sexuală. Este firesc faptul că activitatea sexuală normală se încadrează în limitele unei stări de sănătate fizică si psihică bune. Sunt însă si situatii patologice, în care activitatea si dorinta sexuală înregistrează un regim exagerat (stările maniacale, manifestările de tip anxios, perversiunile). O diminuare a dorintei si activitătii sexuale se înregistrează în cazul depresiilor, stărilor febrile, hipertiroidismului, afectiunilor inflamatorii ale căilor genito-urinare, congestii pelvine la femei etc.;
f) factorii de mediu natural ce pot favoriza activitatea sexuală prin stimularea dorintei, si anume: luminozitatea naturală abundentă si prelungită, aerul curat, linistea, un peisaj odihnitor;
g) factorii psihotraumatizanti, de regulă emotionali-afectivi: conflictele repetate în cadrul cuplului, agresivitatea partenerilor, violenta, neîncrederea, insecuritatea, stările de culpabilitate fac să se diminueze dorinta si activitatea sexuală.
Sexualitatea infantilă este forma luată de impulsia sexuală înainte de pubertate, pe parcursul primilor ani de viată, căreia psihanaliza îi recunoaste importanta si pe care o concepe organizată în jurul problemei falusului. Descrierile privind sexualitatea infantilă constituie ”una din părtile cele mai cunoscute ale Teoriei psihanalitice si una dintre cele mai controversate, cel putin în perioadele de debut ale psihanalizei.”

Sexualitatea infantilă
Psihanaliza aduce o contributie importantă în ceea ce priveste aparitia si evolutia naturii si formelor pulsiunilor sexuale. Freud este acela care a stabilit cronologia etapelor prin care trece în mod normal sexualitatea unui subiect. Astfel, pulsiunea sexuală apare o dată cu nasterea copilului si ea evoluează până la pubertate când se stabilizează în forma sa definitivă. După Freud, stadiile de dezvoltare si maturizare ale pulsiunii sexuale sunt următoarele: stadiul oral, stadiul anal sau sadic-anal, stadiul falic, stadiul de latentă, stadiul genital. Aceste stadii, aceste ”organizări pregenitale ale libidoului” nu sunt descrise de Freud pornind de la observarea directă a copiilor, el începând prin a le reconstitui pornind de la psihanalizarea adultilor.
1. Stadiul oral – se constituie în acel prim stadiu al evolutiei libidinale caracterizat prin faptul că sugarul îsi găseste plăcerea în alimentatie, în activitatea gurii si a buzelor. Organizarea activitătii libidinale se concentrează asupra zonei erogene bucale, manifestată prin nevoia si plăcerea suptului. În acest stadiu, impulsia orală este în mod evident sprijinită pe functia digestivă. Drept urmare, acest act repetitiv, însărcinat cu procurarea plăcerii, devine autoerotic, zona buco-labială fiind desemnată ca zonă erogenă. Plăcerea de a suge, legată în primul rând de o trebuintă fiziologică, devine locul unei activităti autoerotice specifice care constituie primul mod al oricărei satisfactii sexuale.
O a doua fază a stadiului oral este delimitată de Abraham , fiind caracterizată de trecerea de la supt la muscătură, în care o impulsie agresivă si distructivă apare combinată cu libidoul.
Spitz divizează acest stadiu în trei substadii: stadiul preobiectal de indiferentiere (0-3 luni), stadiul de obiect precursor (3-8 luni) urmat de stadiul obiectal propriu-zis.
2. Stadiul anal sau sadic-anal – reprezintă stadiul pregenital de organizare libidinală, pe care Freud îl situează între stadiile oral si falic. Acest stadiu este guvernat de erogenitatea zonei anale, această organizare libidinală fiind legată de functiile de expulzare-retentie si având loc în jurul simbolizării materiilor fecale, obiect separabil de corp. Impulsiile erotico-anale si sadice rezidă în această fază pregenitală a sexualitătii infantile, acest stadiu caracterizându-se si prin opozitia dintre activitate si pasivitate, activitatea fiind manifestarea de expropriere iar pasivitatea aceea a erotismului anal propriu-zis, a cărui sursă este mucoasa anală erogenă. După Freud, la stadiul anal, organizarea impulsiilor sexuale ar permite un raport cu obiectul exterior. În consecintă, se instaurează o dialectică între sadism si erotismul anal: contentie-stăpânire, relaxare-evacuare. Prin această activitate care duce la defecare sunt simbolizate fecalele, ca un cadou făcut mamei, retentia acestora constituind o atitudine agresivă fată de ea. Vorbind despre primul cadou (excrementul) al sugarului pentru persoana iubită, Freud notează că copilul se găseste pentru prima dată în fata următoarei alegeri: sau el cedează excrementul si îl ”sacrifică iubirii” , sau îl retine ”pentru satisfactia autoerotică si, mai târziu, pentru afirmarea propriei sale vointe” .
3. Stadiul falic – reprezintă următoarea fază a sexualitătii infantile ce se caracterizează, din punctul de vedere al organizării libidinale, prin unificarea pulsiunilor anterioare cu fixare asupra organelor genitale. Stadiul falic este faza caracteristică apogeului si declinului complexului lui Oedip, esentialmente marcată de teama de castrare. Atât la fată cât si la băiat acest stadiu succedă stadiilor oral si anal, într-o unificare de impulsii partiale în regiunea genitală reprezentată de falus. Pentru ambele sexe, a-l avea sau nu caracterizează acest stadiu.
4. Stadiul de latentă – marchează pregătirea intrării în pubertate si adolescentă a individului. În această etapă încep să apară facultătile de sublimare .
5. Stadiul genital – este o etapă ce este caracterizată prin organizarea functiilor sexuale sub primatul zonei genitale. În această etapă de organizare genitală a sexualitătii si libidoului, asistăm la aparitia formelor de manifestare completă a sexualitătii umane normale.
Parcurgerea acestor etape reprezintă forma de evolutie si maturizare normale ale pulsiunilor sexuale, contribuind astfel la formarea si maturizarea tipului de personalitate sexuală si ale conduitelor sexuale ale individului respectiv. Din acest motiv, ea reprezintă o perioadă foarte importantă în viata unei persoane. Dificultătile de dezvoltare sau maturizare libidinală, presiunile, psihotraumatismele, frustrările pot duce la opriri în dezvoltare sau la regresiuni cu consecinte negative dintre cele mai variate: nevroze, tulburări de comportament, perversiuni sexuale, autoerotism, refugiu în imaginar, agresivitate, etc.
În sfera sexualitătii, stările complexuale legate de satisfacerea sau nesatisfacerea normală sau într-o manieră aberantă a pulsiunilor sexuale au o valoare incontestabilă. Conceptul de „complex” a fost introdus de E. Bleuler si a fost preluat si dezvoltat ulterior în sfera psihanalizei de către S. Freud. Complexele sunt structuri ale personalitătii legate de pulsiunile inconstientului dar cu semnificatie contrară acestora. Ele pot fi rezolvate fie prin lichidare si integrarea lor în comportamente într-o formă nouă, fie refulate si reprimate. Complexele sexuale provin din conflictul care apare între pulsiunea primară a inconstientului si factorii de cenzură ai Supra-Eului moral si se constituie într-o problematică deosebit de importantă în sfera sexualitătii. Complexele sexuale au aspecte clinice variate si reprezintă un grup de manifestări extrem de polimorfe, care pot fi cuprinse în următoarea clasificare schematică:
a) complexe legate de obiectul sexual (complexul castrării)
b) complexe legate de relatia sexuală (complexul lui Oedip)
c) complexe legate de încălcarea unui tabu
d) complexe legate de imaginea de sine
În expunerea teoriei sexuale infantile, Freud descrie cele două complexe fundamentale pentru dezvoltarea normală a sexualitătii: complexul lui Oedip si complexul castrării.
Complexul lui Oedip reprezintă un ansamblu de investitii erotice si ostile pe care copilul le face asupra părintilor în faza sa falică. Este, de asemenea, un proces care trebuie să conducă la disparitia acestor investitii si la înlocuirea lor prin identificări. S. Freud a reperat foarte repede manifestările complexului lui Oedip si a apreciat importanta lor în viata copilului precum si în inconstientul adultului.
Freud îsi bazează descrierea complexului pe cazul băiatului, considerat mai simplu decât acela al fetei. Istoria complexului i se pare greu de stabilit cu certitudine, dar el afirmă că ea prezintă, pe de o parte, o identificare primară cu tatăl, luat ca ideal, iar pe de altă parte, o investitie libidinală primară la adresa mamei. Aceste două relatii, la început independente confluează pentru a realiza complexul lui Oedip. ”Când băiatul (spre vârsta de 2 sau 3 ani) intra în faza falică a evolutiei sale libidinale si simte senzatii voluptoase furnizate de organul său sexual, când învată să si le procure el singur după plac, prin excitatii manuale, se îndrăgosteste de mama sa si doreste să o posede fizic, în felul în care observatiile sale de ordin sexual si intuitia sa i-au permis să înteleagă că o poate face. El încearcă să o seducă exhibându-si penisul de a cărui posesie este foarte mândru, într-un cuvânt, virilitatea sa trezită precoce îl incită să vrea să-l înlocuiască lângă ea pe tatăl său care până atunci fusese un model din cauza evidentei lui forte fizice si autoritătii cu care era investit; acum copilul îsi consideră tatăl rival” .
Complexul lui Oedip la băiat este redus la atitudinea ambivalentă fată de tată si de tendinta exclusiv tandră fată de mamă (constituind partea pozitivă a complexului). La o investigare mai profundă, complexul se descoperă sub forma sa complexă pozitivă si negativă, băiatul adoptând în acelasi timp o pozitie feminină de tandrete fată de tată si pozitia corespunzătoare de ostilitate geloasă fată de mamă. Această dublă polaritate este datorată bisexualitătii originare a oricărei fiinte omenesti.
Produs al fazei falice, complexul lui Oedip este distrus de complexul castrării. Dacă băiatul a admis posibilitatea castrării, nici una din cele două pozitii oedipiene nu mai este tenabilă: nici pozitia masculină care implică emascularea ca pedeapsă pentru incest, nici pozitia feminină care o implică cu titlu de presupozitie. Băiatul trebuie deci să abandoneze investirea obiectală a mamei care va fi transformată într-o identificare. Cel mai adesea se produce o întărire a identificării primare cu tatăl, aceasta fiind evolutia cea mai normală, care accentuează virilitatea băiatului, dar poate fi si o identificare cu mama sau o coexistentă a acestor două identificări. Identificarea cu figura paternă conduce la recunoasterea tatălui ca obstacol în realizarea dorintelor oedipiene, acest lucru ducând nu la o simplă refulare ci la o distrugere si suprimare a complexului, dacă lucrurile se petrec într-un mod ideal.
Complexul lui Oedip este deci un proces care trebuie să ducă la pozitia sexuală si la atitudinea socială adultă. Nesurmontat, el continuă să exerseze din inconstient o actiune importantă si durabilă.
Complexul lui Oedip la fată, multă vreme considerat ca pe un simplu analog al celui de la băiat, are o preistorie diferită. Ca si băiatul, fata are si ea pe mamă ca prim obiect al dragostei si, pentru a-si putea orienta dorinta către tată, trebuie mai întâi să se detaseze de acesta. Procesul care o duce la complexul lui Oedip este mai lung si mai complicat. Acest proces începe atunci când fata constată inferioritatea sa în raport cu băiatul si se consideră castrată. Ea poate, în acest caz, fie să se deturneze de la sexualitate, fie să nu renunte la masculinitatea sa, fie să aleagă atitudinea naturală, normală, aceea de a-si alege tatăl drept obiect.
Se poate observa o asimetrie între complexul lui Oedip al băiatului si al fetei, determinată de raporturile lor diferite cu complexul castrării: acesta pune capăt la băiat complexului lui Oedip, pe când la fată, dimpotrivă îi deschide calea spre el. Astfel, sub influenta pizmuirii penisului, fata se detasează de mamă, căreia îi reprosează de a o fi adus pe lume atât de prost înzestrată. Apoi, pizmuirea penisului găseste un substitut în dorinta de a avea un copil, în acest scop fata luându-si tatăl ca obiect erotic. Din acest moment ea se identifică cu mama, se pune în locul ei si vrând să o înlocuiască pe lângă tată, începe să o urască, ranchiunei legate de pizmuirea penisului adăugându-i-se în acest caz gelozia oedipiană. În ceea ce priveste motivul disparitiei complexului lui Oedip la fată, Freud consideră că acesta nu este clar si adaugă că efectele complexului continuă adesea să se facă simtite în viată mentală normală a femeii.
Complexul castrării reprezintă ”un ansamblu al consecintelor subiective în principal inconstiente, determinate la bărbat de amenintarea cu castrarea iar la femeie de absenta penisului”. Freud descrie complexul castrării atunci când expune teoria sexuală infantilă, teorie care atribuie tuturor fiintelor umane un penis. Penisul fiind pentru băiat organul sexual autoerotic primordial, acesta nu poate concepe că o persoană care îi seamănă ar putea fi lipsită de penis. Nu există complex de castrare decât în virtutea acestei valori a penisului si a teoriei conform căreia posesiunea sa este universală. Complexul se instalează atunci când copilul este amenintat din cauză că se masturbează, că i se va “tăia” sexul. Acest fapt produce spaimă si revoltă, proportionale cu valoarea acordată mădularului si care, în raport cu intensitatea lor, sunt refulate. Freud observă că foarte adesea băiatul nu ia în serios amenintarea si că aceasta singură nu-l poate sili să admită posibilitatea castrării. Pe de altă parte, la vederea organelor genitale ale unei fetite, el îsi va spune mereu că organul acesteia este mic, însă că va creste. Este deci necesară interventia a doi factori (vizualizarea organelor genitale feminine si amenintarea cu castrarea) pentru ca să apară complexul. Din moment ce a admis posibilitatea castrării, băiatul se vede constrâns, spre a-si salva organul, să renunte la sexualitatea sa (masturbarea este calea de descărcare genitală a dorintelor incestuoase, oedipiene). Complexul castrării pune astfel capăt complexului lui Oedip si exercită prin aceasta o functie de normalizare. Dar normalizarea nu este constantă si nici întotdeauna completă: adesea băiatul nu renuntă la sexualitatea sa, fie nevrând să admită realitatea castrării si continuând masturbarea, fie că, în pofida întreruperii acesteia, activitatea fantasmatică oedipiană persistă si chiar se accentuează, ceea ce compromite sexualitatea adultă ulterioară.
Experientele anterioare de pierdere (a sânului matern, a fecalelor) nu sunt castrări, pentru că nu se poate vorbi despre complex de castrare decât din momentul în care această reprezentare a unei pierderi este legată de organul genital masculin.
Complexul castrării priveste ambele sexe. La fată, vederea organului celuilalt sex declansează imediat complexul. De îndată ce observă organul masculin ea se crede victima unei castrări. Se consideră la început o victimă izolată, apoi extinde progresiv această nenorocire la ceilalti copii si, în sfârsit, la adultii de sexul ei care îi apare astfel devalorizat. Forma de expresie pe care o ia la fată complexul este pizmuirea penisului. Pizmuirea penisului poate dăinui ca dorintă de a fi înzestrată cu penis, dar evolutia normală este cea în care ea îi găseste echivalentul simbolic în dorinta de a avea un copil, ceea ce o face pe fată să-si aleagă tatăl drept obiect erotic.
Complexul castrării exercită deci o functie normalizantă, făcând-o pe fată să intre în complexul lui Oedip si orientând-o astfel către heterosexualitate.
În copilărie se construieste realitatea sexuală. Aceasta se bazează pe curiozitatea si dorinta puternică a copilului de a se cunoaste în general. Orice rezistentă care se opune curiozitătii le creează copiilor grave inhibitii pe plan afectiv, intelectual si sexual (M. Klein). În cursul fazelor oedipiene, jocurile sexuale sunt frecvente si ele iau aspectul scenariilor de tipul ”de-a tata si mama” sau ”medicul si bolnavul” etc. Aceste jocuri pot fi, în unele cazuri, obiecte de descărcare reciprocă a copiilor, având ca urmare producerea unor stări de excitatie erotică. În rezolvarea acestor aspecte, un rol important îl are educatia sexuală (A. Forel).

[…]

 Psihopedagog, Adina Moraru


  •  
  •  
  •  
  •