Psihologia comunităţii

         Psihologia comunităţii se axează pe înţelegerea oamenilor în interiorul lumii lor sociale şi pe folosirea acestei înţelegeri pentru creşterea bunăstării acestora. Este vorba de a înţelege şi a ajuta. Astfel, ea este în acelaşi timp atât o arie de cercetare şi o ramură a studiului academic al psihologiei, cât şi o ramură a unei profesiuni de ajutorare. Ea se află de asemenea pe puntea de legătură dintre psihic şi social, dintre privat şi public. Psihologia comunităţii este suficient de distinctă şi în acelaşi timp crucială pentru dezvoltarea în viitor a psihologiei, ceea ce impune că ea să fie tratată separat. Ea s-a născut recent în Marea Britanie şi a fost parte integrantă a scenei psihologice americane mulţi ani la rând (Psihologia comunităţii,Orford, J.,1998).

         Pentru evoluţia în perspectivă a psihologiei comunităţii este foarte important să avem modele bune de activitate practică, dar şi un nucleu fundamental de idei care să poată asigura energia necesară a dezvoltării ulterioare a subiectului.

         Psihologia comunităţii se referă la înţelegerea şi ajutorarea indivizilor în cadrele lor naturale şi în sistemele lor sociale. Piatra de temelie a psihologiei comunităţii este reprezentată de interesul pentru oameni în contextul propriilor lor cadre naturale şi sisteme .

         Din experienţa câştigată în clinică şi psihoterapie cu pacienţii psihici cronici pledez pentru acordarea suportului medical, psihologic si social in comunitate, instituţionalizarea rămânând soluţia doar pentru cazurile cronice irecuperabile si pentru cele sociale.

Îngrijirea pacienţilor

         Îngrijirea pacienţilor acasă sau în instituţie depinde de severitatea tulburărilor lor, de tratamentul recomandat şi de capacitatea familiei de a oferi suport. Curentul de dezinstituţionalizare a celor care suferă de tulburări psihice este un progres, dar nu este o alternativă ieftină.

         Casele de tip familial şi centrele de zi s-au dovedit mai costisitoare decât instituţiile, dar oferă o atmosferă de “normalitate” şi permit creşterea respectului de sine a individului (în fond cel care primează este interesul pacientului). Este posibilă vinderea vechilor instituţii pentru a obţine mijloace suplimentare de întreţinere a proiectului dezinstituţionalizării. În plus este necesară o supraveghere atentă pentru a putea acorda asistenţă tuturor celor care o cer.

         Întotdeauna va fi necesară acomodarea pacienţilor la viaţa comunităţii, dar şi instituţionalizarea, chiar pe scurtă durată, pentru rezolvarea unor probleme acute sau pentru eliberarea temporară a familiei.

Psiholog dr. Aurelia MORARU


  •  
  •  
  •  
  •