Cap.1. ÎNCEPUTURILE ŞI ORDINEA SPIRITUALĂ A LUMII

1.1. EVOLUŢIA CADRELOR SPIRITUALE:
1.1.1. GRĂDINA RAIULUI- PROTOTIPUL CADRELOR SPIRITUALE:
Cadrele spirituale ale lumii mărginesc spaţiul simţirilor noastre.
Fie că vrem, fie că nu vrem, noi simţim în anumite cadre şi în anumite împrejurări, LA FEl; adică simţim împreună. Dovada o constituie reprezentările comune, adică reprezentările sociale, ce conţin o parte a conştiinţei tuturor.
Profesorul Ilie Bădescu, în Noologia, spune că legătura cu Dumnezeu este locul unei întâlniri spirituale cu cei ce impart cu noi aceleaşi trăiri.
ATUNCI SE PUNE ÎNTREBAREA:
Care este cadrul care ne adună pe toţi în aceeaşi simţire? Exemplele pot fi multe, dar primul cadru al unei asemenea întâlniri este credinţa noastră în Dumnezeu.
Simţirea comună, trăirea unor cunoştinţe care într-adevăr se pot trăi
(metafizica, filosofia şi altele) este astăzi transpusă în cadre psihologice de către psihologia transpersonală, aceasta încercând, într-o epocă ateistă, să umple virtualitatea acestui spaţiu de simţiri comune cu SENS.
În esenţă, orice loc de preocupări comune poate deveni un loc de întâlnire spirituală, un cadru de adunare sufletească,, ce-i poate reuni pe cei ce au fost risipiţi sau fără vreo putere sufletească- I. Bădescu, Noologia.

UNDE NE DUCE SIMŢIREA COMUNĂ?
Simţirea comună ne duce la transformarea umilei noastre făpturi, la afirmarea unei fiinţe colective în făptura noastră, a tuturor; şi atunci ne întrebăm: oare nu acesta este triumful spiritului în această viaţă ameninţată de nimicire?

CADRUL NOOLOGIC PRIMORDIAL ESTE RAIUL( I. Bădescu); aici Dumnezeu a dat un sens lumii- căci funcţia cea mai importantă a cadrelor noologice este de a introduce sensuri în lume.
Deci, într-un cadru spiritual vom încerca aspiraţia care înalţă, căutarea sensului unificator şi sigur vom simţi cum o parte din întreg trăieşte în noi: aşa se face că tot ce există, tinde spre întregul din care face parte, din care de fapt provine- aşa ne explicăm nostalgia şi frica pierderii ARMONIEI ORIGINALE, frica de schimbare în general- frica de a pierde simţirea noastră dintâi, de a ne dezintegra.
Deci, în cadrele de trăire putem să ne recuperăm unitatea originară, adică RAIUL PIERDUT.
PIEDEREA RAIULUI dăruit de Dumnezeu primului om, ne-a dus într-o stare de rătăcire ontologică; dacă în RAI Adam şi Eva
-se aflau în spaţiul spiritual primordial(ca un SPAŢIU AL LIBER-
TĂŢII),
– când au căzut, ei au căzut în afară, într-un SPAŢIU AL RĂTĂCIRII.
Dar Dumnezeu a lăsat omului o legătură cu grădina libertăţii- legătură ce poate fi mereu actualizată prin dumnezeire; omul nu poate urma această cale prin el însuşi. De la o sărbătoare, omul aşteaptă regăsirea cu el însuşi şi cu ceilalţi, având preocupări comune cu aceştia; vorbind pe linie liturgică,
– mergem la biserică,
– participăm la ritualuri într-un cadru spiritual, în care ne putem descoperi sufletul comun.

1.1.2. LUMEA PROCESELOR DE MODERNIZARE- INTERESELE CA FACTORI INTRUŞI:
ÎNCOTRO NE ÎNDREPTĂM?
Noi, ca lume, ne îndreptăm spre polul opus al spiritualităţii,
-schimbându-ne,
– modernizându-ne,
Schimbarea în lumea popoarelor şi modernizarea, sunt procese de virtualizare a cadrelor spirituale, astfel:
-folclorul se actualizează din ce în ce mai rar,
-bancurile au luat locul snoavelor şi al vorbelor de duh.
Toată această hrană pentru suflet, care umplea odinioară spaţiul spiritual comun, dispare, cadrele spirituale se virtualizează. Atunci putem să ne întrebăm: încotro ne îndreptăm, cum va fi drumul de aici înainte? Dumnezeu ne-a mai dat o şansă: RENAŞTEREA; putem noi oare să o valorificăm?
Trebuie să creem ceva nou şi să sperăm că ACTELE CREATOARE vor determina reactualizarea cadrelor spirituale pierdute, regăsirea cu întregul şi, astfel, alinarea nostalgiei generale ce a pus stăpânire pe noi.
Dumnezeu ne-a dat sufletul latent, care se poate actualiza, deoarece nu a pierit. Sentimentul colectiv astfel renaşte, dar la scară diminuată: atunci apare sentimentul inadaptării, care este a doua nostalgie, după cum spunea şi Mircea Eliade: Şi atunci omul va căuta mai departe regăsirea cu sinele şi, căutând, el va crea mai mult; dar aceste acte creatoare ne conduc pe o cale nouă: interesele.

ACTUALIZAREA CADRELOR SPIRITUALE ÎN EPOCA POSTMODERNĂ:
Dacă odinioară cadrele spirituale erau actualizate de trăirile comune, de societate, acum, în epoca postmodernistă, cadrele spirituale sunt actualizate tot de societate, dar societatea este reunită din pricina intereselor comune(care, până la urmă, sunt tot trăiri comune). Boudon a spus: doar că uniunile de interese nu sporesc realitatea spirituală a lumii , ci, din contra, o diminuează. Din tendinţa intereselor de a se împreuna, de a forma comunităţi utilitariste, iese un efect pervers. Acest rezultat al reuniunilor de interese, contrazice cu totul tendinţele de adunare şi, astfel, fiecare termen va căpăta valenţe noi.

CAP. 2. NOUA SOCIETATE, ÎNCOTRO?
2.1. DICTATURA OMULUI ÎN EPOCA POSTMODERNĂ:
Profesorul Bădescu afirmă în legătură cu postmodernismul:
Postmodernii sunt ca şi constructorii turnului Babel, fiinţe delirante, care, nemaiputând accepta cadrele spirituale ale trăirii, pierd sensul lor sacru, şi, împreună cu el, şi cadrele noologice prototipale şi se cred îndreptăţiţi să urce până la cer, ba chiar să fie stăpânii cerului şi ai pământului.
Postmodernismul, ce urmează epocii moderne, este o eră totalitaristă, în care oricine poate spune: ceea ce vă spun eu este adevărul, toată lumea are ceva de transmis, care, culmea, este cadrul înţelegerii- lor.
În epoca postmodernistă ne vom reeduca, vom deveni gardienii minţii noastre.

2.1.1. DESTINUL MORALITĂŢII ŞI NAŞTEREA ETICII:
Moralitatea din noi este înlocuită cu impersonalitatea dură, făţişă, sufletul va deveni o casă pustie- Noologia, pg.555.
În locul lui Dumnezeu, avem HAOSUL. În această privinţă, ruptura ideologică cu trecutul este decisivă şi exemplară pentru dobândirea autosuficienţei terestre de către moderni( LIpovetsky, Amurgul datoriei);
CE SE ÎNTÂMPLĂ PRIN RENUNŢAREA LA RELIGIE?
Virtutea devine aparţinătoare prezentului, viaţa se consumă în prezent- în aceste circumstanţe, fără religie, moralitatea dispare. Astfel este negată axioma unei culturi creştine, religia datoriei s-a transformat într-o datorie fără religie- idem.
S-a născut o cultură nouă, caracteristică, în care obligaţia morală nu este impusă din afară, fiind ruptă de frâna cerească,

CARE ESTE DESTINUL CONŞTIINŢEI ÎN ACEASTĂ EPOCĂ ATEE? Din secolul al XII-lea, Bayle a recunoscut că nu este imposibil ca un ateu să aibă conştiinţă.
Filosofi ca Voltaire( Francois Marie Arouet, 1694- 1778, scriitor ce a întruchipat spiritul luminilor) şi J. J. Rousseau( 1712- 1778, gânditor iluminist, condamnă inegalitatea economică şi politică, considerând că puterea de stat este legitimă numai atâta vreme cât se întemeiază pe contractul social , pe înţelegerea încheiată între indivizi în virtutea căreia ei cedează o parte din drepturile lor comunităţii) -afirmau că garantul cel mai solid al moralei este religia.
Dar se afirmă şi ETICA, întemeiată tot de filosofi, ca: Diderot( 1713- 1784, filosof illuminist), Helvetius( 1715- 1771 filosof materialist francez face morala interesului just înţeles), continuând idea lui Bayle privind existenţa conştiinţei la un ateu.
În istoria filosofiei a urmat apoi o epocă(începând cu Auguste Comte-1798- 1857, întemeietorul pozitivismului, a considerat că gândirea umană parcurge trei stadii de dezvoltare: teologic, metafizic şi pozitiv- şi apoi filosofii epocii luminilor) în care
– morala a fost eliberată de frica pedepsei de apoi, ca o reacţie la clericalismul medieval, fiind de acum încolo tot mai mult legată de o viaţă raţională în mijlocul societăţii, moralitatea nu mai aparţine astfel unei ascendenţe sacre. Desigur, au existat şi rezistenţe puternice( Locke, 1632- 1704-a susţinut că toate cunoştinţele provin din experienta senzorială-, reprezentanţii religiei creştine, membri ai religiei catolice, în Declaraţia Adunării arhiepiscopilor şi cardinalilor din Franţa, privitoare la legile de laicitate se afirma că:
– în toate sferele, spiritul laic este fatal pentru binele privat şi public).

NAŞTEREA UNUI NOU TIP DE MORALĂ:
Astfel s-a născut o morală suficientă sie-şi, în cadrul căreia a avut loc un proces de deresponsabilizare parţială a indivizilor, în favoarea afirmării individualismului- pg. 41, Amurgul Datoriei. Astfel s-a născut etica în locul poruncii morale, s-au prăbuşit totodată şi idealurile celor mulţi, nostalgia fiind inevitabilă; totuşi şi schimbările ce (au urmat) au fost inevitabile.


CAP. 3. COMUNICAREA ÎN NOUA SOCIETATE

3.1. ETICA ÎN MASS- MEDIA
În epoca postmodernă, totul este impregnat de etică. Etica s-a imbrăcat în haina scenei mediatice.
Mediile de informare în masă, care vehiculează cea mai multă informaţie, se află astfel pe treapta de elită a istoriei lor.
Mass-media, la fel ca toate domeniile vieţii cotidiene, dar, în mod excepţional, fiind regina comunicării, a intrat în procesul de schimbare, necesitatea rezultând
– din specificul vieţii sociale,
– din relaţiile pe care le întreţine cu concurenţii si
-din câştigarea publicului.
Nevoia de succes, a împins la un nou mod de comunicare; s-a născut un nou gen narativ al unor naraţiuni scrise la prezentul extrem- Emmanuel Pedler, pg. 70.

3.2.PROFESIONALISMUL ÎN MASS- MEDIA:
Dat fiind faptul că presa scrisă(şi nu numai ea) ascultă de raţionamentele comerciale şi concurenţiale( pg. 267, Lipovetsky), obiectivul ei fiind acela de a vinde informaţia unui număr cât mai mare de oameni, în mass- media sunt privilegiate, aşa cum spune Lipovetsky,
– titlurile mari,
– efectele- şoc,
– nemaivăzutul,
-punerea în scenă emoţională.
Dar aceste puneri în scenă nu se pot realiza numai cu buna credinţă a jurnaliştilor sau prin declaraţii nobile.
Astfel s-a născut o piaţă pe care sunt de vânzare produse de calitate, dar şi produse de senzaţie- acestea din urmă cerute de publicul larg, apreciindu- se că vor mai subzista încă multă vreme.
Datorită varietăţii de cereri informaţionale, s-au născut atâtea universuri câte tipuri de informaţie trebuie difuzată.
Televiziunea domină lumea mass- mediei şi chiar i-a zdruncinat echilibrul, accelerându-i dependenţa de logica concurenţei în cursa pentru obţinerea hegemoniei în faţa publicurilor.
Universurile diferite despre care se vorbeşte şi despre care am amintit mai înainte, sunt:
-arta, politica, literatura, filosofia, dar şi justiţia, ştiinţa, aceste universuri dezvoltând o relaţie de dependenţă faţă de mediile de informare pentru a accede la auditorii vaste( stfel, fiecare progres realizat, este mediatizat).
Astăzi, jurnaliştii se află în concurenţă, indiferent cărui mediu aparţin
(televiviziune, radio, presă scrisă). Lupta care-i opune nu este totuşi manifestă, aşa cum se întâmplă în alte câmpuri sociale(aceasta este o teorie a lui Pierre Bourdieu despre câmpuri, aplicată la domeniul comunicării); în interiorul acestor universuri, fiecare individ, angajează, în concurenţa cu ceilalţi, întreaga forţă de care dispune, forţă care este dată de profesionalism.

MOTOARELE ACTIVITĂŢII CONCURENŢIALE SUNT:
– prestigiul ziarului, al unui program TV,
-ponderea în rândul clienţilor de publicitate, toate acestea ducând la acapararea pieţii.
Deci, există reguli tacite şi în acelaşi timp comune, ce guvernează televiziunile; de aici rezultă înţelegerea solidarităţii angajaţilor mass-media.

[…]

Related Images: