tei.JPGEu sunt copacul ce in tacere vegheaza zi si noapte in fata casei. Ma stiti prea bine. Caci am crescut odata cu voi. Imi inalt falnic coronamentul inspre cer, de unde-mi vin toate bucuriile . As vrea sa fug de voi, pentru a ma feri de rautatile voastre. Dar nu pot. Radacinile mele adinci, nu-mi dau aceasta posibilitate. Doar voi, ma faceti sa fiu trist. Va intrebati, de ce si cum? Ei bine, am sa va spun acum….
Am venit pe lume dintr-o samanta purtata de vant…Nimeni n-a vazut-o, nimeni n-a auzit-o cand a poposit la radacina unui brusture. Era bine acolo, si caldura primelor lui frunze uscate, m-au acoperit dandu-mi certitudinea ca am ajuns unde trebuia. An dupa an, m-am inaltat, sa vad mai mult, sa stiu mai mult…Am fost o nuia subtirica si mladioasa, care-si canta speranta si bucuria existentei. Ma bucuram scaldat in razele soarelui, de voiosia pasareleor, ce-si cautau harnice, cele trebuincioase pentru cuib. Eram prea mic pentru a le adaposti, dar ideea ca voi ajunge si eu mare si de folos, ma indemna sa ma inalt. Mi-am gasit o multime de prieteni…Buburuza cea frumoasa, greierasul cantaret, furnicuta harnica, carabusul voiajer, si multi… multi altii pe care i-am adapostit cu drag pe langa radacina mea. Ma jucam cu ei , aruncand micile-mi umbre miscate de vant , speriindu-i in gluma cu palida racoare. Cateva frunzisoare aveam cand am invatat sa-mi fie teama de omul pe care am inceput sa-l indragesc inca de mic. Copiii zurbagi, trecand pe strada imi inhatau din mers rupand cateodata din putinele-mi frunze. Nu puteam sa tip, dar inima mea plangea caci ele frunzisoarele mele imi preparau delicioasa harana. Ba chiar prin ele , atat cat puteam, expiram oxigen…Apoi a venit toamna. Mi s-a facut somn, si nu m-a mai interesat de ele…Ingalbenite si ruginite, le-am lasat sa cada una cate una la radacina-mi inca firava. Mi-am facut singur asternut
pentru somnul din iarna. Sa-mi fie cald si bine , sa pot creste din nou in dimineata primaverii.
Anii au trecut unul dupa altul si eu, nebagat in seama am vegheat strada si am adunat amintiri…Nu vi le voi spune pe toate ca n-ati putea intelege lumea celor care nu cuvanta. Am sa va spun doar cateva din lumea voastra a celor ce, marcati de inteligenta, sunteti atotputernici.
Era o vara frumoasa si calduroasa. Eram fericit, caci aveam posibilitatea
sa salut omenirea prin mirosul florilor mele. Eram fericit caci prin ele, imi
marcam inceputul perioadei de fertilitate…Am adunat pentru ele tot ce-i mai bun
si cu mult drag vi lea-m aratat inspre folosul vostru si al meu. Nu aveam nici
un motiv sa nu fiu fericit. Printre ramurile mele isi facusera cuib vrabiutele pe
care am inceput sa le ocrotesc, asigurandu-le intimitatea necesara. N-am sa va
vorbesc despre ele sau despre puisorii lor cei care-si asteptau disperati
parintii cu hrana necesara…Ar fi prea mult de spus si v-as plictisi. Am sa va
vorbesc mai departe despre mine si ceea ce mi sa- intamplat…
Intr-una din zilele acelei minunate veri, la umbra mea au poposit doi
indragostiti. Ma bucuram si eu simtind vibratia iubirii lor. Si tocmai pe cand
fericirea ma facea sa-mi flutur frunzele, numai ce am simtit in tulpina o durere
atroce, care crestea si crestea…Acel tanar asemeni mie, imi scrijelea din
tulpina lucruri de neinteles pentru mine…Simteam iubirea lui pentru ea, si
dezinteresul pentru existenta mea. Si cu amaraciune in suflet, m-am intrebat,
oare de ce oamenii isi delimiteaza iubirea? De ce doar pe ea o iubea si pe mine
nu? Oare in acel moment nu parfumul florilor mele ii incantau? Oare nu umbra
coronamentului meu ii adaposteau de arsita verii? Ce trebuia sa fac mai mult
pentru a le arata cat de mult ii iubesc ? Am pus in flori tot ce-i mai bun,
aroma datatoare de liniste si sanatate… Dar nu s-au gandit la asta nici cei doi
tineri si nici cei ce-au venit sa mi le culeaga…Caci m-au jumulit de frunze, ba
chiar si crengute au rupt, lasandu-mi rani pentru care am plans de durere. Si totusi i-am iubit mai departe. Asta pot eu sa fac, si asta mi-e menirea. Prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac imi desavarsesc iubirea pentru OM. Si a venit vremea cand omul uitand de toata iubirea mea, m-a taiat. Chiar de la radacina. Mi-au taiat trupul, dar iubirea nu. M-au transformat in scanduri si apoi in diverse obiecte de mobilier. Chiar si asa sub forma unui scaun ii iubesc e oameni… Dar nu-i mai pot ocroti de arsita, nu le mai pot incanta simturile cu mirosul florilor mele, nu le mai pot oferi dulceata nectarului meu transformat in miere, iar oxigenul pe care-l produceam acum nu mai exista…Sa nu mai vorbesc de prietenii mei pe care tot din iubire i-am ocrotit atata amar de vreme, si care-mi plang disparitia cu multa durere…Caci ei m-au iubit cu adevarat, insa OMUL…NU!…

Mateut Stela


  •  
  •  
  •  
  •