Richard D. Kahlenberg

James_Samuel_ColemanCând James Coleman a murit în 1995, cap de linie în New York Times era articolul „Munca ajută în sprijinirea transportului şcolar” – un epitaf interesant pentru cineva care era adesea considerat a fi unul dintre cei mai originali neoconservatorişti. Ceea ce Bazard Rustin a spus despre efortul clasei sociale a albilor poate fi aplicat în măsură egală unui sociolog eminent al Universităţii din Chicago: „Întrebarea se pune nu dacă acest grup este liberal sau conservator, ci pentru ambele cazuri”.

Într-un timp în care Washingtonul vorbea despre „fondul comun” în educaţie, se însuşea revizuirea punctului de vedere neobişnuit al lui Coleman în ceea ce priveşte anumite probleme. Autorul a 30 de cărţi şi numeroase articole multe dintre acestea apărând în paginile acestui jurnal, Coleman şi-a adus contribuţia în sprijinirea înţelegerii noastre asupra învăţării în America. Aproximativ 35 de ani, munca lui a avut mult de spus despre limitele reformei educaţiei, la fel de bine ca prospectele promiţătoare alternative, foarte discutate.

Cercetarea sociologică a lui Coleman s-a întins asupra unui număr de topici, de la „capitalul social” la comportamentul adolescentin. Aceste articol vizează trei contribuţii importante ale lui Coleman asupra educaţiei: egalitatea în oportunităţile educaţionale, cunoscută ca Raportul lui Coleman, publicat în 1966; studiul lui Coleman asupra transportului şcolar şi asupra schimbărilor albilor din anii ’70; cercetarea lui din anii ’80 asupra avantajelor şcolii private. Câteva principii importante ce reies din mizeul cercetării sale: compoziţia socială mult mai importantă decât integrarea rasială, integrarea socioeconomică mult mai importantă decât integrarea rasială şi capitalul social întâlnit în şcolile catolice, vital pentru valorificarea sistemului educaţional. Luate împreună, aceste principii punctează pentru reforma educaţiei publice care transcende diviziunea conservativ- liberală.

Raportul lui Coleman din 1966

O prevedere obscură a Actului Drepturilor Civile din 1964 a fost solicitată pentru un studiu al inegalităţii oportunităţilor din educaţie „după motivul rasei, culorii, religiei, originii naţionale”. Ceea ce şi-au asumat educatorii a fost ideea descoperirii că diferenţele dintre şcolile dintre albi şi negri pot fi mari, şi că aceste diferenţe vor furniza explicaţia centrală pentru succesele inegale ale negrilor şi albilor. În 1966, după îndeplinirea a ceea ce a fost atunci al doilea proiect de cercetare ştiinţifică socială ca mărime din istorie – implicând 600 de copii din 4.000 de şcoli naţionale – Coleman şi colegii săi au publicat Egalitatea în Oportunitatea Educaţională. Aceasta devine din punctul de vedere al jurnalistului Nicholas Lemann, „probabil unica şi cea mai cunoscută parte a ştiinţei sociale cantitative din istoria Americii”, aceasta conţinând un număr de descoperiri surprinzătoare. În primul rând disparităţile din fondurile şcolilor urmate de negri sau de albi au fost de departe mai mici decât cele anticipate. În al doilea rând fondurile nu au fost nici pe departe relatate ca fiind împlinitoare; statutul economic al familiei a fost pe departe mai predictiv. În al treilea rând, un mod inegal de a împărţi resursele era considerat un lucru bun. Mersul la şcoală în cadrul claselor de mijloc era un avantaj, în timp ce mersul la şcoală cu clasele inferioare era un dezavantaj, mai presus sau dincolo de circumstanţele familiilor individuale.

Astăzi, în memoria publică, raportul lui Coleman a fost redus la următoarea propoziţie: că „familia contează mai mult decât şcoala” şi că „resursele materiale ale educaţiei sunt nerelaţionate cu realizările”. Dar, în timp ce Coleman considera că fondul familial era principala aşteptare pentru realizarea elevului, el de asemenea considera că inegalităţile din şcoală fac aceste lucruri mai grave. În vara anului 1966, punând problema interesului public,

[+] el nota că minoritatea copiilor care începeau clasa întâi în spatele egalităţilor albilor, în citire şi punctare, în medie (în mod obişnuit) au o „deficienţă mai mare la finalul şcolii, ceea ce este fără îndoială în mare parte rezultatul şcolii”. Thomas Pettingrew de la Harvard nota: „Nu numai o dată a spus că şcolile nu fac nici o diferenţă. Credinţa lui Coleman a fost încrederea că tu poţi face o diferenţă financiară”.

De asemenea, Coleman a descoperit că eforturile nu erau apropiate de realizări, astfel încât a elaborat relatarea cum că realizările unui elev păreau a fi „puternic influenţate de fondurile educaţionale şi de aspiraţiile altor elevi din şcoală … Copiii care aveau un fond dat de familie când sunt puşi în şcoli cu criterii sociale diferite, vor ajunge la nivele diferite”. Scriind Interesul Public, ideile lui Coleman au fost chiar mai mult influenţate: „Resurseele educaţionale furnizate de prietenii copilului sunt mai importante pentru realizările lui decaât sunt resursele furnizate de şcaolă”. Raportul lui Coleman concluzionează ideea conform căreia „compoziţia socială a masei de elevi este mai înrudită cu aşteptările, independent de fondul social al elevilor, ca factor al oricărei şcoli”.

Veştile proaste, nota Coleman în Planul Educaţional Revizuit de la Harvard, se refereau la caracteristicile ce contează cel mai puţin (facilităţi şi curriculum) şi care au avut caracterul cel mai egalitar dintre toate şcolile frecventate de negri şi cele frecventate de albi, în timp ce factorul care conta cel mai mult (fondul socioeconomic al elevilor) a fost cel mai inegal distribuit. Implicaţiile politice au fost în mod cert ale lui Coleman: „Rezultatele sugerează clar că integrarea şcolară pe lângă liniile socioeconomice (deşi în realitate era vorba de liniile rasiale) vor integra realizările negrilor, aceştia punând serioase dubii asupra eficacităţii politicilor realizate pentru sporirea resurselor non-personale în şcoală”.

Descoperirea pozitivă asupra rolului egalităţilor i-a entuziasmat pe politicieni în aceeaşi măsură în care descoperirile negative asupra cheltuielilor i-au dezamăgit. Într-o societate liberală există limite despre cum poate fi făcută adresarea inegalităţilor în oportunităţile ce îşi au originea în fondurile familiei.

În particular, descoperirile lui Coleman au fost promovate de Daniel Patrick Moynihan, pe atunci profesor la Harvard. În 1967 – 1968, anul academic, Moynihan a organizat un seminar facultativ pentru a analiza Raportul Coleman şi pentru a discuta implicaţiile sale politice. Procedurile seminarului au fost publicate într-o colecţie editată de Moynihan şi Frederick Moteller, care au sumarizat descoperirile lui Coleman astfel: pe de o parte, media pe cheltuieli în realizările şcolare „nimic mai apropiat de relaţiile asumate”; pe de altă parte „elevii interesaţi”. Cea mai înaltă clasă socială din care fac parte alţi elevi va fi intereastă de cele mai înalte realizări de care pot beneficia. Într-un interviu acordat în 1967, Moynihan a punctat că: „studiul lui Coleman reprezintă un caz foarte puternic al egalităţii în realizările educaţionale ale sistemului şcolar american ce depinde în ultimul rând de cine merge la şcoală şi la ce şcoală merge. Marea diferenţă este clasa socială mixtă, care chiar nu are nimic de făcut cu facilităţi de acest fel”.

Criticii au punctat că Raportul Coleman nu a fost longitudinal; el a examinat doar un cadru în timp – şi concluziile lui pot reflecta ceea ce este cuunoscut ca selecţia bias-ului personal: negrii şi elevii cu venituri mici din cadrul şcolilor integrate rasial şi economic pot fi mai motivaţi decât cei din şcolile segregate. Dar, numeroase studii au cercetat corectarea acestui bias, din punct de vedere longitudinal şi au confirmat că şcolile de clasă medie furnizează un climat educaţional mai bun decaât şcolile unde prima sărăcia.

Învăţand prin asociaţii

Concluzia lui Coleman ca egalitatea conteaza mai mult decat resursele a fost considerata socul timpului, dar in final a confirmat ceea ce majoritatea parintilor intuitiv credeau. Coleman a notat ca  cei  care au fost in primul rand surprinsi de descoperirile raportului sau, au fost chiar colegii lui, ,,dar apoi ei s-au gandit din nou la propria experienta educationala si la lucrurile pe care ei le considerau importante in selectia unei scoli pentru copiii lor si astfel ei au realizat care sunt propriile lor criterii pentru o scoala buna. Si ei nu au mai fost surprinsi ‘’.

Coleman a considerat ca egalitatea influenteaza invatarea in mai multe moduri . In primul rand, colegii de clasa isi influenteaza reciproc aspiratiile. Deoarece copiii saraci au renuntat la rate inalte substantiale, egalitatea influentelor intr-o scoala de calasa sociala medie a avut efecte pozitive. In timp ce ne place sa gandim ca profesorul stabileste tonul in clasa, cercetarea timpurie a lui Coleman, publicata in Societatea Adolescentina (1961), a stabilit clar primatul egalitatii. Rezumatul lui Coleman ce decurge din cercetarea a 10 scoli este acela ca studentii erau de 14 ori, ca sa spunem asa, mai greu de convins de dezaprobarea egalitatii decat profesorii.

Pe langa aceasta, Coleman a notat ca, curriculumul tinde sa fie mai robust in scolile de clasa medie decat in cele sarace, creand o clara nedreptate. ,,Este un singur lucru de aratat, ca 70% din tinerii din toate liceele nu vor urma colegiul ‘’.

Coleman a argumentat ca predominant, scolile sarace sunt din ce in ce mai mult caracterizate prin dezordinea studentilor, care inhiba educatia. In aceste scoli, a spus Coleman, ,,atentia majora este acordata disciplinei mai degraba decat invatarii’’.

Coleman a descoperit, de asemenea ca studentii invata vocabularul si alte baze academice de la unul la altul, facand un avantaj in frecventarea scolilor cu elevi ce provin din familii bine educate. De exemplu, el a observat ca ,,mersul la o scoala cu alti copii al caror vocabular este mai bogat decat cel propriu, creeaza si conduce la un vocabular mai bogat. Copiii din clasele sociale inferioare intra in scoala cu un vocabular pe jumatate din cel al copiilor din clasa sociala de mijloc. Prin analogie, Coleman a spus ca un copil vorbitor de engleza ,,va invata franceza mai usor intr-o clasa de copii francezi decat de la cel mai bun profesor de franceza’’ ; un copil din clasa sociala inferioara expus unui climat al clase sociale de mijloc isi va extinde, isi va imbogati in mod natural vocabularul. Aceasta asimilare economica, credea Coleman, a fost centrul propunerii pentru educatia publica. In timp ce acest fapt era real, intrucat testele standardizate erau realizate in favoarea culturii clasei de mijloc, el a scris, ,,ceea ce ei etaloneaza sunt aptitudinile care sunt printre cele mai importante in societatea noastra pentru a avea o slujba buna si pentru a promova spre una si mai buna’’.

Dar, daca avand egalitate in clasa de mijloc este o influenta pozitiva asupra copiilor ce apartin clasei inferioare, nu poate fi si reversul adevarat? Nu pot fi stricati copiii din clasa de mijloc asociati cu cei din clasa inferioara? Coleman spune ca nu: ,,Rezultatele indicate ca heterogenitatea de rasa si heterogenitatea de familie din punct de vedere al fondului educational pot spori realizarile copiilor de la cei cu fonduri educationale slabe, fara nici un efect advers la cei cu fonduri educationale puternice”.

Cum poate fi aceasta problema ? In primul rand, Raportul Coleman a descoperit ca copiii din clasa sociala inferioara erau mult mai afectati de climatul scolar decat cei din clasa sociala de mijloc. Integrarea a fost asimetrica in efectele sale, avand ,,efecte mari asupara climatului educational deficient’’. Negrii, de exemplu, erau de doua ori mai afectati de climatul social al scolii decat albii. Coleman a explicat ca in familiile din clasa sociala de mijloc, aspiratiile si realizarile erau mai ferm inradacinate deoarece ele erau reprezentate  ca un acoperis pentru adulti. Coleman a descoperit, ca deoarece copiii din clasa sociala de mijloc invatau mai mult acasa, castigurile aditionale erau comparativ mai mici decat cele ale copiilor din clasa sociala inferioara.

In al doilea rand, Raportul Coleman a sugerat ca exista un prag in care efectele negative ale egalitatii clasei sociale sarace devin mai mari..

In scolile claselor sociale inferioare, standardele predominante sunt de cele mai multe ori antiscoala si sunt orientate in acelasi timp spre lipsa performantei sau pe performanta scazuta din scoala. El a estimat ca pragul a fost in jurul a 60 de procente ale clasei de mijloc, ceea ce inseamna ca, realizarile clasei de mijloc nu vor declina in procent de 40% realizarile clasei inferioare, dar ar putea sa o faca la un procent de 50% si cu siguranta la unul de 90%.

Coleman a notat ca ,,dezordinea vine cu siguranta din partea scolilor claselor sociale inferioare ‘’. Intr-o scoala unde ,,70 sau 80 la suta dintre copii sunt nedisciplinati in ceea ce priveste comportamentul lor obisnuit, apoi valorile clasei vor deveni si ele nedisciplinate’’. In contrast, teoria predominanta in scolile de clasa medie este: ,,copiii care pot fi nedisciplinati, vin in clasele cu un grad ridicat de disciplinaritate, vor fi selectati pe baza caracteristicilor colegilor lor si vor fi guvernati de normele clasei’’. Disciplina scolii, concluzioneaza el, este ,,o functie importanta a proportiei elevilor din clasele ce apartin claselor sociale inferioare’’.

Cercetarea lui Colemn bazata pe aceasta problema a fost ratificata de numeroase studii ale desegregarii rasiale. Chiar cele mai graitoare componente ale transportului scolar sunt de acord ca scorurile albe nu contrazic integrarea.

Redefinirea oporunitatilor egale

O alta contributie importanta a Raportului Coleman a fost una conceptuala. Colemna a crezut ca oportunitatile egale din educatie pot fi redefinite, deci nu mai pot fi masurate de intrarile egale – scolaritate egala, profesori si facilitati. Mai degraba, focus-ul poate fi centrat pe realizarea rezultatelor academice care erau independente de fondul familial. Asa cum Colemn a scris in Interesul Public in 1966, ,,Scolile au succes numai daca reduc dependenta de oportunitatile copilului pana la originile sale sociale… Egalitatea oportunitatilor sociale implica, nu neaparat scoli ,,egale’’ dar efective scolare egale, ale caror influente vor invinge diferentele in punctul de pornire al copiilor din diferitele grupuri sociale.

Intorcandu-ne la tema din articolul din Interesul Public din 1967, Colemn a observat : ,,Aceasta este o tema mai ambitioasa decat au fost incercarile oricarei societati : Nu doar sa ofere, intr-un mod pasiv, egalitatea in accesul la resursele educationale, dar sa produca un climat educational care va elibera potentialitatile unui copil pentru a invata din inegalitatile impuse impotriva lui de accidentul nasterii intr-una sau intr-alta din casele si climatele sociale’’.(+)

Ca o practica ce include un mix de elevi sanatosi din punct de vedere economic este considerabil mai schimbatoare, mai politica si mai logistica, decat scrierea cecurilor guvernamentale care furnizeaza mai egal resursele financiare. In 1970 John Coons, William Clune si Stephen Sugarman au publicat o carte, Prosperitatea Privata si Educatia Publica, argumentand ca exista un drept constitutional la egalitatea in educatie. Coleman a scris o introducere pentru volum, in care a laudat autorii cartii dar, de asemenea a pus intrebari cu privire la tema principala. Subiectul cartii, ,,resursele financiare’’, au lasat in urma ,,un al doilea fel de resurse educationale, in forma altor copii din scoala’’, a scris el. Urmand logica cartii, dar intorcand-o catre un scop mai ambitios, Coleman a argumentat : ,,Resursele educationale disponibile fiecarui copil dintr-o scoala includ de asemena si importantele componente ale fondurilor educationale ale altor copii din scoala si orice stat care dicteaza scoala sau cartierul in care este amplasata scoala unde merge fiecare copil sunt inegal distribuite din punct de vedere al resurselor educationale, oricum ar fi finantele in mod egal distribuite’’.

In acelasi an, testand inainte de Senate Select Committee on Eqal Opportunity, Coleman a punctat ca acei studenti dezavantajati care urmeaza scoli segregate sunt ,,deprivati de cele mai eficiente resurse educationale din scoli : cele avute de alti copii ca rezultat al climatului lor familial’’. De asemenea el a pledat pentru integrare in Denver, Colorado, procesul de desegregare datand din acea perioada.

In 1972, Coleman a fost solicitat pentru un interviu, pentru a discuta un program din Duluth, Minnesota, destinat unei mai bune integrari a populatiei scolare in scoli in functie de statutul economic. El a spus ca a fost incurajat de oficialii de la Duluth care s-au confrutat cu noua realitate a segregarii rezidentiale a clasei. Din cauza acestei segregari, pasii importanti trebuie parcursi daca vrem sa recreem ,,scoala comuna Americana, caracteristica trecutului nostru si acest lucru este important pentru a sustine egalitatea in oportunitatile educationale’’. Coleman a spus ca aceasta cercetare a continuat sa arate ca performanta copilului, in principal performanta in munca la clasa a copilului, este datorata frecventarii de catre copil a scolii cu copii care provin din medii cu educatie puternica’’. Coleman a declarat : ,,Functia copilului de a invata are mai multe caracteristici fapt datorat mai mult colegilor lui decat profesorului’’.

Curse şi transport

Raportul Coleman sugera faptul că statutul economic al elevilor dintr-o şcoală, chiar dacă este ajustat şi din punct de vedere rasial, reprezinta factorul cheie pentru dezvoltarea calitativă a şcolii. El conchide faptul că „efectele benefice ale corpului elevilor albi cu o înălţime proporţională nu provine din compoziţia rasială a sa, ci dintr-un bun background educaţional ca şi din înaltele aspiraţii educaţionale, în medie găsite în rândul albilor”. Implicarea, notează Coleman, era aceea de care negrii săraci şi albii puteau beneficia prin frecventarea claselor medii ale albilor sau a şcolilor negrilor, dar şi aceea de care negrii nu puteau beneficia din punct de cedere academic prin urmarea acelor şcoli pe care albii le puteau urma cu uşurinţă. Această descoperire a avut replică într-o subsecvenţă a studiilor, şi a fost contrazisă de Moynihan, printre altele, care într-un interviu realizat în 1967 a urgentat ideea că „realitatea subliniată nu este condusă de clasele sociale”.

Oricum, pe de o parte din motive legale, şi pe de alta din motive culturale şi politice, descoperirea lui Coleman despre importanţa egalităţii economice a claselor sociale a fost transformată într-o discuţie despre integrarea rasială. Raportul Brown v. Board despre educaţie a furnizat bazele legale pentru promovarea integrării în funcţie de rasă, dar Constituţia era aceea care nu menţiona nimic referitor la integrare. Prevederile acestui raport Coleman, în 1967 de către Comisia Drepturilor Civile din S.U.A., a elaborat un raport intitulat Izolarea Rasială, care făcea apel la prevederile legale astfel încât în nici o şcoală să nu fie mai mult de 50% negrii.

La sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70 a avut loc o explozie de desgregare a şcolii, astfel încât curtea supremă şi-a pierdut răbdarea cu privire la prevederile lui Brown prin „rapiditatea deliberării” şi a sprijinit transportul şcolar pentru desegregarea şcolii. Dar acest moment a fost foarte scurt, iar în 1974 desegregarea şcolară a fost semnificativ redusă de către decizia Curţii în Milliken v. Bradley. Deoarece Curtea a citit Brown numai pentru a-l aplica segregării propuse, mai mult în jurisdicţia suburbană, neresponsabilă cu segregarea din cadrul oraşelor, ce puteau fi scutite pentru ordinea desegregărilor. În acest timp, Coleman, care era cunoscut sub numele de „tatăl transportului şcolar” datorită suportului Raportului Coleman, a promovat strategia integrării şcolare dincolo de cheltuielile compensatorii, a început să pună serioase întrebări referitoare la politică.

In primul rand, descoperirea lui Coleman de la mijlocul anilor ’ 90 a pus problema eficacitatii transportului scolar din punct de vedere al discriminarii rasiale atunci cand au fost create districtele urbane. In 1975, Coleman a intemeiat un raport, in colaborare cu alti autori pentru Institutul Urban, „Tendinte in segregarea scolara”, din anii 1968-1973, in care a notat ca „datorita disparitiei familiilor albilor, ordinele desegregarii furnizate in cadrul districtului deseori au avut efectul crearii unor mari segregatii intre districte”. Examinand 19 orase, din care 8 au avut planuri de desegregare si 11 nu au avut, Coleman a descoperit ca in timp ce toate districtele au vazut cateva schimbari ale albilor, acelea care experimentau, cercetau desegregarile in scoli, vazand schimbari ale albilor la mai mult de patru ori decat rata asteptarilor. „Ironic”, a scris Coleman, „desegregarea ar putea spori segregarea”.

In al doilea rand, pentru ca Milliken a ocolit cele mai multe din districtele suburbane, ordinele desegregarilor rasiale, in special cele din Nord, deseori au esuat in promovarea importantei educatiei in favoarea integrarii produsului economic. In orase ca Boston, desegregatiile rasiale au implicat integrarea claselor sarace si a celor muncitoare de familii albe cu familiile negrilor sarace sau din clasele muncitoare. Coleman a votat acest lucru pentru ca planul „implica prioritare clasele sociale de jos ale cominitatii … cu cele mai multe din clasele de mijloc ce dispuneau de realizari inalte ale scolilor din cadrul suburbiilor”, acest lucru fiind putin probabil de a produce „efecte benefice in vederea realizarii”.

Deoarece Brown a fost un caz „rasist” mai degraba decat un caz „educational” … pentru ca a fost angrenat spre corectarea injustitiei segregatiei decat sa furnizeze o uniune mixta optima de elevi pentru scopuri educationale … ordinele desegregatiei nu au fost concepute pentru a promova ordinul social al claselor de mijloc despre care Coleman credea ca vor beneficia de reusita. In afara de cateva aranjamente ale desegregarii, in fapt, majoritatea scolilor de clasa medie si scolile coplesite de saracie au fost integrate intr-un mod care a redus numarul net de scoli care au atins scopul lui Coleman de 60% de elevi in clasele medii. Pe langa aceste conditii, Coleman a notat ca nu a fost surprinzator faptul ca familiile din clasele de mijloc si-au retras copiii din scolile publice sarace nou desegregate.

„Istoria educatiei de la revolutia industriala incoace”, a scris Coleman, „arata o lupta continua intre doua forte: dorinta membrilor societatii de a avea oportunitate educationala pentru copiii lor, si dorinta fiecarie familii de a furniza cea mai buna educatie pe care si-o poate permite pentru proprii elevi”. Atata timp cat integrarea inseamna ca din ce in ce mai multi elevi ar putea frecventa majoritatea scolilor de clasa medie, conflictul ar putea fi aplanat: A fost bine pentru oportunitati egale si a cauzat putin sau deloc rau academic fiecarie familii in parte. Dar Constitutia nu a dat nici un fel de atentie descoperirii sociologice, si Brown nu a garantat majoritatea claselor medii.

Mai multi liberali au vazut Raportul Coleman in 1975 referitor la schimbarea albilor, ca pe o tradare si o renuntare a rasistului Coleman. Presedintele Asociatiei Sociologilor Americani a luat in considerare eliminarea lui ca membru. (Efortul a fost un esec si la inceputul anilor ’90 Coleman a fost ales presedintele asociatiei). Oricum, opozitia lui Coleman referitor la transportul scolar nu a insemnat ca se opunea eforturilor integrarii. Discutand asupra descoperirilor lui referitoare la transportul scolar in New York Times Magazine, in 1975, Coleman a sugerat o alternativa: „Propun ca fiecare copil din centrul orasului sa aiba dreptul din partea statului, de a frecventa orice scoala din aria metropolitana exterioara propriuluisau district – in functie de resursele sale”. Mai departe, Coleman a propus ca districtele din suburbii sa nu aiba acest drept de transfer; acest transfer sa ramana la 20% – 30%. Ca o dorinta el a propus ca scolile integrate sa dispuna de resurse in proportie de 150% din nivelul scolilor neintegrate.

Intr-un capitol de carte din 1981, referitor la desegregarea scolii, Coleman a reafirmat idealul economic al scolilor neintegrate, prin plasarea acestuia in centrul sistemului educational. „Educatia publica americana”, in contrast cu cea europeana, a fost „inca de la inceput un sistem singular, finantat pe baza ideologiei <scolilor comune>, singulare pe care copiii din orice nivel economic si din orice grup le puteau frecventa”. Transportul scolar nu avansa catre scoala comuna, astfel incat, Coleman a sustinut ca politicienii ar trebui sa promoveze instrumente pentru integrare in cadrul scolilor magnet, scolilor urbane si suburbane cu program de transfer ca cele finantate in Milwaukee, si resursele portabile ce incurajau integrarea in toate directiile. In locul transportului scolar, a argumentat in principiu „ca fiecare copil are dreptul deplin si oportunitatea, lipsit de constrangerea rezidentei sau a rasei sau a costurilor de transport, sau de limita scolilor artificiale ale districtelor sa frecventeze scolile conform alegerii lui sau ei”.

Coleman a sporit convingerea ca scolile din districte erau o bariera pentru egalizarea oportunitatilor si vedea din ce in ce mai putine motive pentru a permite acestor constructii artificiale sa interfereze cu transferurile elevilor. In anul 1978, el nota ca din cauza alocarii de catre localitati a cator mai putine venituri, mai putin de jumatate din taxa educatiei, „ fondurile puse de localitati pentru educatie, au sporit aceasta taxa in afara constiintei, lucru ce a determinat la randul sau o rationalizare a statutului sau a controlului federal asupra educatiei”.

Efectul scolilor catolice

In cea de-a treia faza a descoperirilor sale in educatie, Coleman a examinat beneficiile frecventarii scolilor private, scolile particulare catolice fiind alt risc ce confirma asemanarea cu neoconservatorismul. Gasind ca acele cheltuieli compensatorii si transportul scolar nu functionau, acest lucru putea adopta schimbarile albilor, Coleman, mai departe, a eliminat obstacolele progresului prin concluzionarea faptului ca liceele realizau o mai buna educatie a elevilor decat scolile publice.

In 1982, Coleman si coautorii Thomas Houffer si Sally Kilgore au publicat „High School Achievement” ( „Realizari in anii de liceu” ): „ Scolile publice si private” care au aflat ca liceele catolice au fost mai mult integrate economic si rasial, si au produs realizari mai grozave decat scolile publice. Comparand copiii din medii similare, autorii au descoperit ca elevii au avut performante la un nivel aproximativ mai inalt in scolile catolice. Elevii cu venituri mici au progresat mai bine in scolile catolice decat in cele publice. Bineanteles, copii cu venituri mici din scolile catolice au progresat mai bine dacat elevii cu venituri mici din scolile publice, au sustinut criticile, dar ar putea fi acesta motivul din cauza caruia copiii cu venituri mici au frecventat scolile catolice fiind motivati de catre parinti, carora le-a pasat atat de mult de educatie incat sa-si investeasca banii-ca factor ce nu putea fi controlat de statistici?

Coleman si Hoffer au revenit la acest subiect in cartea lor din 1987 „Licee Publice si Private: Impactul Comunitatilor”, care trasand avansarea in realizarea elevilor in timp adresansand intrbari mult mai bune despre ei insisi prin selectia biasului. Studiul longitudinal a descoperit efecte pozitive semnificative dupa controlul realizarilor initiale si dobandite. Mai mult, realizarile elevului care studia in scolile Catolice a devenit mai putin dependent de fondul familial de-a lungul timpului in contrast cu ceea ce exista in scolile publice. „Acest lucru sugereaza faptul ca scolile Catolice au functionat pentru a diminua efectele fondului familial al copiilor” dupa cum au scris Coleman si Hoffer, „ asa ca scolile Catolice au aproximat mai indeaproape scoala comuna ideala educatiei americane decat au facut-o scolile publice”.

Coleman si Hoffer au descoperit ca o parte din motivul pentru care copiii saraci s-au descurcat mai bine in scolile Catolice a fost efectul egalitatii care deriva din avantajele fndurilor socio-economice ale colegilor lor. Dar acestia au descoperit un efect reziduu, despre si dincolo de acest factor, concluzionand astfel ca frecventarea scolilor Catolice- punea accentul pe standarde inalte, disciplina mai buna si implicatie parentala mai buna… lucru care a servit intr-un mod mai bun scopului de crestere a realizarilor copiilor din medii sociale scazute. Parintii copiilor ce frecventau scolile Catolice au fost aproape de 2 ori mai mult interesati de a realiza acte voluntare pentru a ajuta in strangerea de fonduri sau proiecte pentru scoala la fel cum faceau parintii copiilor din scolile publice (46% fata de 27%), fiind astfel mult mai aproape de frecventarea conferintelor parinte-profesor (56% fata de 39%). Elevii scolilor Catolice erau mai putin potriviti decat elevii scolilor publice de a relata ca elevii deseori lipsesc de la ore (16% versus 62%) sau ca deseori nu ascultau de profesori (15% versus 30%). Asemenea, 72% din elevii scolilor Catolice erau integrati in programe academice (decat in programe generale sau educationale), in comparatie cu 36% din elevii scolilor private.

Coleman si Hoffer au identificat de asemenea un factor aditional care poate avea o contributie de succes in cadrul scolilor Catolice: sensul puternic al comunitatii si misiunea impartasita, o idee pe care Coleman a dezvoltat-o mai departe in scrierile sale de capital social al influentelor. In 1988, intr-un articol publicat in Jurnalul American de Sociologie, ce a devenit parte a monumentalei Fundatii despre Teoria Sociala, Coleman a respins „premisele individual – extreme” economice si s-a pronuntat pentru importanta „capitaluli social”, resursa ce provine din relatiile stabilite intre oameni. Originea capitalului social se afla in relatiile dintre familii, dar Coleman a desoperit si ca scolile Catolice au prevenit caderea liceelor in mare parte datorita „comunitatii adultilor din imprejurimile scolilor”, promovand astfel ajutorul dat elevilor.

Mesajul „conservator” al lui coleman despre eficienta scolilor private a fost combinat cu o conclizie „progresiva”: institutiile sociale conteaza. In timp ce Raportul Coleman sublinia importanta backgroundului socio-economic, noile descoperiri ale lui Coleman au demonstrat ca institutii precum scolile Catolice puteau face o diferenta importanta. Coleman a mizat pe reconcilierea celor doua descoperiri: neavand nimic la baza, astfel incat de la mijlocul anilor ’60 pana in anii ’80, a existat o influenta familiala semnificativ slabita fata de alte institutii, ca si numarul parintilor singuri sau ale mamelor cu serviciu.

Dincolo de stanga sau dreapta

Ce spun toate acestea despre dezbaterile curente asupra educatiei? Astazi, majoritatea educatorilor si politicienilor imbratisaza ideea miscarii catre standarde academice mai inalte si mai uniforme, impartind preocuparile catre stanga pentru dispararea impactului minoritatilor si catre dreapta pentru spectrul federal exterior. Mobilul luptei dinte ideile liberale asupra cheltuielilor majoritare si dintre ideile conservatoriste asupra garantiilor scolilor private.

Progresele sunt in general mult mai sofisticate, referitoare la sustinerile lor pentru cheltuielile educatiei din prezent si din trecut, accentueaza programe specifice precum reducerea marimii clasei, pe care multe studii o recunosc a fi eficienta. Apelurile catre sporirea cheltuielilor in educatie ramane cheia progresului retoric, chiar daca studiile din rapoartele de ineficacitate ale Titlului 1 federal compensau. Progresul cheltulielilor continua sa ramana in discutie. In unul din ultimele sale acte ca presedinte, Bill Clinton a expus problemele Ordinului Executiv 13190, care a creat o noua Comisie Prezidentiala a Egalizarii Resurselor educatiei. Anuntata de Ziua Regelui Martin Luther, ca efect al lui Bill Clinton de a ajuta promovarea „One America”, panoul celor 113 membri a fost ales sa adreseze „discrepantele de mult existente in accesul la resursele educatiei” in mod particular „disparitatile bazate pe rasa si etnie”. Un exemplu evident de amnezie politica, puterea executiva pretinde ca cercetarea care a culminat Raportul Coleman si confirmarile subsecvente ale descoperirilor sale – nu au fost niciodata puse in politica. Concentrarea pe cheltuilelile disparate pentru cursele transportului scolar ce par lipsite de sens, stau la baza raportului citat in cartea „The Black-White Test Score Gap” a lui Christopher Jucks si Meredith Phillips (1998) ca „media capitalului negru si media capitalului alb”din zilele noastre care traiesc in scolile districtelor ce cheltuiesc aproape aceeasi suma pentru copii „5.387 $ pentru negrii si 5.397 $ pentru albi”.

Ideea centrala in randul conservatorilor este aceea ca trebuie sa asigure fonduri publice pentru vaucherele scolilor private, fie ca un beneficiu pentru copiii cu venituri foarte mici si copiii care frecventeaza scolile mai putin renumite, fie ca titlu universal. Cercetarea lui Coleman asupra eficientei scolilor Catolice pare a sprijini marea expansiune a programelor vaucher ale scolilor private. Daca scolile Catolice prevad un spatiu „scolar comun” si bune rezultate academice, atunci de ce nu dau mai multe sanse copiilor prinsi in scolile rele, de a urma cursurile scolilor Catolice? Problema este cea clasica de a merge spre scara. De vreme ce scolile Catolice sunt in mare masura private au prerogativul sa respinga aplicatiile elevilor despre care cred ca nu vor putea atinge standardele academice. Ei pot respinge elevii care au o istorie de comportamente nefaste, si ei pot avea incredere ca parintii care doresc sa gaseasca in buzunarele lor posibilitatea financiara de a sustine macar o parte din costurile educatiei copiilor lor si e bine sa fie active in scoala aceste practici. 70% din liceele catolice cer teste de admitere si liceele catolice tipice resping 12% dintre aplicanti – nu standardele Andover, dar nici nu deschid admiterea. De asemenea, multi oameni de stiinta puncteaza faptul ca pana si in spatiile unde scolile catolice educa un numar mare de copii saraci, jumatate din familiile care aplica (si de cele mai multe ori platesc anumite taxe) vor aproxima mai bine scolile publice in ceea ce priveste valorile si cultura.

Acolo unde programele vaucher fondate sunt mici, scolile catolice detin un avantaj competitiv in fata scolilor publice ce servesc grupurilor demografice similare pentru ca exista grupuri mult mai motivate care aplica. Acest numar mic de elevi care sunt admisi se descurca de cele mai multe ori mai bine decat grupurile de control similar motivate care pierd la loterie, dar acest rezultat nu este surprinzator deoarece parintii in scolile catolice sunt inca mai motivati decat cei ce isi au copiii in scolile publice. Mai mult, intinderea mica a programului, creeaza o potentiala problema: numarul mult mai mare de elevi din scolile publice care sunt lasati in urma, se poate inrautati deoarece ei sunt acum inconjurati de un nivel si mai mare de concentrare a egalitatii motivate si a parintilor activi.

Un program vaucher robust si foarte raspandit, in care esecul scolilor publice care au fost inchise, si in care marea majoritate a elevilor cu venituri mici au avut avantajul vaucherelor, ar adresa probleme de maxim interes si de asemenea, ar crea un nou set de probleme. Daca utilizarea atat de abundenta a vaucherelor din scolile catolice cu venituri mici dintr-o data incep sa accepte un numar mare de elevi cu venituri mici prin loterie fara sa ii selectioneze, si daca in loc sa se califice pentru fondurile publice, scolile parohiale pierd abilitatea de a exclude elevii cu un comportament neadecvat, atunci aceste scoli ar veni sa se asemene cu scolile publice foarte sarace carora li se cere sa admita toti aplicantii.

Desigur, exista cateva scoli publice foarte sarace, nonselective, care prin munca eroica a directorilor, profesorilor, parintilor si elevilor foarte dedicati, ajung la niveluri inalte de performanta. Fundatia Heritage a elaborat un scurt raport in care, autorul a gasit „nu una sau doua ci 21 de scoli foarte sarace performante”. Dar aceste 21 de scoli se afla in contrast cu cele 7000 de scoli nationale pe care Departamentul de Educatie le gasea ca fiind foarte sarace si slab performante. Sansele nu favorizeaza aceste scoli si ar fi neintelept sa dizolve o politica educationala care sa depinda de eforturile eroice.

Recrutarea scolilor comune

Este deci posibil, pe o scala nationala sa creezi scoli similare scolilor catolice in ceea ce priveste marile lor asteptari, implicarea activa a parintilor si copiilor bine disciplinati? Ei bine, un lucru cert pe care l-a asigurat educatia americana, intotdeauna pe o scala nationala este acela de a permite o buna educatie in majoritatea scolilor de clasa medie. Vazut din aceasta perspectiva, Raportul Coleman din 1964 si cercetarile subsecvente ale acestuia efectuate in scolile private sunt mutual reactualizate: Cultura insceneaza anumite cheltuieli. Daca e adevarat ca scolile americane aproximeaza cultura gasita in scolile publice de clasa mijlocie, dar sunt limitate ca numar, de ce nu dau fiecarui elev sansa sa urmeze cursurile unei scoli publice de clasa mijlocie?

Aceasta este doar ceea ce oficialii scolii in La Crosse, Wisconsin, au decis sa faca pentru studentii lor in 1990 decat sa apeleze la desegregarea scolilor datorita rasei, oficialii au adoptat scopul unei populatii de elevi in fiecare scoala publica care este in proportie de 15% -45% eligibila pentru un pranz liber. Aceste bilant economic a fost implementat in prima faza de retrasarea liniilor districtului si de transportarea elevilor mai degraba decat alegerea parentala.

Experimentul La Crosse naste o intrebare: De ce nu merita efortul de a promova integrarea economica a scolilor comune cu suportul lui Coleman referitor la sansa de a alege scoli publice mai bune? Scolile dintr-o arie geografica data pot lua semnaturi speciale prin recunoaterea faptului ca diferitii copii au nevoi diferite. Parintii pot avea sansa de a-si insirui preferintele si oficialii scolilor sa onoreze aceste alegeri astfel incat sa previna izolarea elevilor datorita claselor economice. Pentru a fi siguri, alegerile scolare neregulate pot exacerba segregarea economica. Dar multi pasi ar putea fi urmati, cum ar fi localizarea scolara care apeleaza la clasa de mijloc din vecinatate, de a lua decizia de promovare a integrarii. Majoritatea scolilor de clasa medie va face mai usoara realizarea primelor trei reguli ale succesului scolii catolice – standarde inalte, implicare activa a parintilor, disciplina bine pusa la punct. Valoarea alegerii scolii publice poate adauga si cel de-al patrulea ingredient: semnificatia comunitatii care provine dintr-o misiune impartasita si un set de scopuri. Aceasta idee a unei comunitati bazata pe o intrecere ori pe venituri materiale sau pe resurse geografice, ci mai degraba pe idei impartasite, este fundamantala experimentului American.

In timp ce politica dezbatuta de Washington inca se centreaza pe vauchere, cheltuieli si alte incercari de a realiza o munca mai buna „atat separat cat si in mod egal”, cateva comunitati incep sa tina cont de accentul lui Coleman pe integrarea scolii trecand peste ideea de cheltuiala a scolilor; integrarea in functie de clasa sociala si nu in functie de rasa; alegerea scolii publice in loc de obligativitatea transportului scolar. In Wake Country, Carolina de Nord, districtul scolii, care cuprinde orasul Raleigh si suburbiile din apropiere, oficialii scolii au inlocuit de curand un plan de integrare rasiala cu unul care pune accentul pe statutul economic. Country Wake, resedinta districtului, a stabilit un scop conform caruia nu mai mult de 40% dintre elevii din orice scoala particulara nu pot fi eligibili pentru pranz redus sau gratuit, si nu mai mult de 25% sa stie sa citeasca sub nivelul stabilit de scoala.

Aceasta noua idee accentuata de statutul economic raspunde de asemenea obiectiei la integrarea rasiala sustinuta de Justice Clarence Thomas intr-un caz de desegregare din 1995. „Nu inceteaza sa ma nimereasca faptul ca, curtile de judecata sunt atat de dispuse sa afirme ca orice este predominant negru trebuie sa fie inferior” , a scris el. Plenuri ca cele din La Crosse si Wake City recunosc ca nu este nimic magic in a sta alaturi de copiii albi si o cultura solida a clasei de mijloc pentru toate scolile este cea mai mare speranta pentru succesul elevilor.

Dezbaterea cu privire la vauchere probabil va conduce la producerea unui compromis care conduce la alegerea scolilor publice. Ideile conservatoare cunosc faptul ca initiativele pentru votul de vauchere au fost extraordinarein California si Michigan in timpul alegerilor din 2000, si ideile progresiste cunosc faptul ca trebuie sa raspunda cu ceva mai semnificativ decat promisiunea de imbunatatire a scolilor publice peste o generatie. Probabil ambele parti pot accepta doua premise avansate de propunatorii vaucherului — aceste lucru este nedrept in ceea ce priveste tinerea fortata a copiilor saraci in scoli mai putin bune, si este bine pentru a produce o libertate mai mare de alegere si competitie – dar apoi aplica aceste principii scolilor publice.

Cercetarea lui Coleman conduce drumul spre aceasta sinteza prin descoperirea ingredientelor socioeconomice necesare pentru succesul scolilor publice si prin demonstrarea faptului ca multe scoli private au apropiat mai bine cultura clasei medii de scoala comuna decat au facut-o insasi scolile publice in care predomina saracia. Ideea recrearii scolii obisnuite americane prin alegerea scolii publice este complet americana, si reprezinta de asemenea esentialul Raportului Colemanesque.

Acesta este al saptelea pas in seria ocazionala a „Reconsiderarilor”.

1966 RAPORTUL COLEMAN

Raportul Coleman din 1966, eticheta studiului Egalizarii Oportunitatilor in Educatie, condus de James Coleman a fost promotorul balantei rasiale dintre scoli. Coleman, apoi profesor in departamentul relatiilor sociale la Universitatea Johns Hopkins si Ernest Q. Campbell, a Universitatii Vanderbilt, a prezentat un raport Congresului S.U.A. in care a descoperit ca, copiii negri saraci au evoluat mai bine din punct de vedere academic prin integrarea in scolile de clasa medie.Titlul IV al Actului drepturilor Civile din 1964 cautat pentru a inspecta „cu privire la lipsa de disponibilitate a oportunitatii egale in educatie pe motivul rasei, culorii, religiei sau originii de nationalitate in institutiile educationale publice la toate nivelele”. Conform acestui act, Coleman a studiat 600.000 de copii din 4.000 de scoli si a descoperit faptul ca majoritatea copiilor au invatat la scoli din cadrul carora faceau parte conform rasei lor predominante. Mai departe, scolarizarea intre albi si scolile minoritare au fost similare. Pregatirea profesorilor, salariile profesorilor si curriculum-ul au fost relativ egale. Rezultatele, totusi, au demonstrat faptul ca, elevii minoritari erau cu cativa ani in urma in comparatie cu cei albi, ceea ce le-a captat cativa ani de liceu. In concluzie, realizarea scolara a fost pusa in relatie cu fondul familial din primii ani de viata, dar frecventand scoala a fost permisa o disparitie nemaipomenita intre diferentele academice dintre albi si negri. Munca lui Coleman a avut de departe un impact puternic in guvernarea politicii educationale. In anii ce au urmat, un alt studiu condus de Comisia pentru Drepturi Civile, Izolare Rasiala in Scolile Publice a confirmat descoperirile lui Coleman. Guvernul a introdus o politica de actiune afirmativala integrarea rasiala in scoli si a propus sfarsitul segregarii propriu – zise produsa de nivelul venitului financiar si compozitia etnica din cartier. Un rezultat al politicii a fost de a transporta elevii la scolile din afara cartierelor acestora. Tinta a fost de a inclina balanta rasiala intre scoli prevenind inscrierea negrilor cu pana la 60%, dar fara sa depasasca 60%.

Traducere :  Psiholog Adina MORARU  si Psihopedagog Anca MORARU 


  •  
  •  
  •  
  •