IMPORTANŢA PRIMEI ŞEDINŢE ÎN PSIHOTERAPIE ÎN CADRUL RELAŢIEI TERAPEUT – PACIENT

   Autor: Psiholog, Noemi VERIOTI

  Ritmul alert în care se deruleaza evenimentele în viaţa fiecăruia dintre noi ne obligă să valorificam orice ocazie de a determina pacientul care solicită ajutorul nostru să se angajeze pe drumul schimbării, al vindecării, al evoluţiei personale. Nu mai punem la socoteală faptul că un pacient care nu face progrese în ciuda procedurilor de diagnostic, evaluare, tratament la care se recurge, costă mai ales sub aspect finaciar tot mai mult. Din acest motiv, este mai ieftin şi mai rapid pentru toate părţile implicate de a rezolva problema, pe cât posibil din prima şedinţă.

Unul din factorii comuni ai oricărei practici psihoterapeutice este relaţia client-terapeut sau relaţia terapeutică. Orice relaţie terapeutică durabilă şi eficientă îşi pune bazele o dată cu întâlnirea dintre pacient şi terapeut în cadrul primei şedinţe. De aceea, prima şedinţă reprezintă premisa esenţială în dezvoltarea unei alianţe terapeutice în care comunicarea medic-bolnav, precum şi orice alt act medical să aibă şi efecte psihoterapeutice implicite, deşi medicul nu-şi propune să facă psihoterapie. Aceste efecte psihoterapeutice implicite pot face diferenţa între o medicaţie cu efect deplin sau o medicaţie total ineficientă.

Atât psihoterapeutul, cât şi medicul au în prima şedinţa şansa de a rezolva problemele pacientului sau măcar de a angaja pacientul pe drumul vindecării. Scopul acestui articol este de a prezenta o posibilă tehnică de acordare a unei consultaţii în care să fie explicat şi modul în care psihoterapia şi evaluarea medicală  pot face parte din aceiaşi consultaţie.   

Factorul declaşator al vindecării: motivaţia pentru schimbare.

Toţi profesioniştii din sănătate, atât medicii, cât şi psihoterapeuţii sunt  preocupaţi de întrebarea: ce anume ar putea determina un pacient să îşi schimbe comportamentul destructiv, cum anume, prin ce metode l-ai putea motiva pentru vindecare? Care este factorul care ne trezeşte şi produce o corectare graduală a mersului lucrurilor?

Mişcările corpului, gestica, mimica sunt acele componente comportamentale care trădează atitudinea din spatele cuvintelor. Atitudinea faţă de pacient este cea care ne dictează comportamentul verbal, şi mai ales cel nonverbal. În spatele limbajului corporal se află atitudinea, ceea ce gândim, simţim şi vrem pentru pacient. Focalizarea pe pacient şi problemele acestuia ne fac să afişăm acea atitudine care aduce în sine schimbarea.

Milton Erickson aborda fiecare pacient cu expectaţia că schimbarea este nu numai posibilă, ci şi inevitabilă (Haley, 1967). Teoria stărilor de expectaţie (Berger et al., 1974), conceptul autoîmplinirii profeţiei (Rosenthal) vizează atât felul în care situaţiile interacţionale menţin anumite structuri, dar şi cum expectaţia iniţiază schimbarea comportamentelor. 

Rolul consilierului în prima sedinţă: descoperirea motivaţiei.

Caracteristicile stilului consilierului se manifestă mai degrabă la începutul procesului de tratament şi într-adevăr pot avea un efect semnificativ, în cadrul unei singure şedinţe. Orice se întâmplă în timpul tratamentului începe foarte devreme.

Carl Rogers (1959) a articulat şi testat o teorie cu privire la abilităţile critice ale consilierului pentru facilitarea schimbării. În viziunea acestuia rolul consilierului nu este unul directiv, de a oferi soluţii, sugestii şi analize. În schimb, consilierul trebuie să ofere doar trei condiţii esenţiale pentru a pregăti calea pentru schimbarea naturală: empatie adecvată, căldură nonposesivă şi autenticitate. Empatia adecvată implică ascultarea reflexivă, care clarifică şi amplifică experienţele şi semnificaţiile proprii ale persoanei, fără a impune materialul sau experienţa personală a consilierului.

O anumită credinţă populară pare a fi întipărită în unele culturi şi subculturi: schimbarea este motivată în primul rând de evitare şi discomfort. În această viziune, oamenii nu se schimbă deoarece nu au suferit destul. Putem sugera, totuşi o altă viziune, deoarece experienţa medicală dovedeşte contrariul: multora dintre clienţi nu le-a lipsit suferinţa. Umilinţa, ruşinea, vina şi anxietatea nu sunt principalele motoare ale schimbării. Ironic, astfel de situaţii pot chiar imobiliza persoana, îndepărtându-se momentul schimbării. Din contră, schimbarea constructivă de comportament pare a apărea atunci când persoana asociază schimbarea cu o valoarea intrinsecă, ceva important, ceva apropiat. Adesea persoanele se blochează nu pentru nu reuşesc să aprecieze partea întunecată a situaţiei lor, ci pentru că se simt cel puţin în două feluri cu privire la aceasta. Calea de ieşire din această pădure are legătură cu explorarea şi urmărirea a ceea ce experimentează persoana şi ceea ce, din perspectiva acesteia, contează cu adevărat.

Întrebarea adecvată nu este ”De ce nu este această persoană motivată?”, ci „pentru ce este această persoană motivată? O problemă cauzată de stresul de la locul de muncă sau de consumul de alcool poate fi văzută cu alarmare de unele persoane, în timp ce altele ar putea să o perceapă ca pe ceva de genul: „asta-i viaţa”.

Este important să înţelegem modul în care percepe pacientul o situaţie şi ce se aşteaptă a fi rezultatul diferitelor acţiuni: ce s-ar întâmpla dacă el sau ea ar continua cursul prezent, de exemplu sau dacă ar lua-o pe o cale nouă? Atunci, în loc să se focalizeze consilierul pe de ce nu vrea o persoană să facă o anumită schimbare, este mai uşor să exploreze ce vrea persoana. 

Psihoterapia într-o singură şedinţă

Nu este destul timp pentru schimbări în stilul vieţii pacientului şi atunci revine responsabilitatea profesionistului de a gasi căi rapide care să declanşeze şi să accelereze procesul vindecării. Paşii definibili în psihoterapie sunt educaţia, care este dată de informaţii, consilierea, care este dată de informaţii organizate într-o strategie, şi psihoterapie, în care schimbările din viaţă reprezintă scopul. Psihoterapia într-o singură şedinţă este ori educaţie, ori consiliere.

Soluţia problemelor trebuie căutată în prezent sau în viitor, nu în trecut. De asemenea, „schimbarea mică duce la schimbări mai mari”. Acest principiu se află în strânsă relaţie cu principiul permanenţei schimbării (I. Dafinoiu, 2005). În faţa unui pacient „multidisfuncţional” majoritatea terapeuţilor formulează cu prudenţă un prognostic pozitiv, gândindu-se la volumul deosebit de muncă ce trebuie investit, la dificultatea găsirii unei soluţii la fel de complexe, pe măsura problemei. Nici pacienţii nu au prea multe speranţe dacă li se comunică că obiectivul terapiei este rezovarea tuturor problemelor.

Instrumentul cel mai eficient pe care îl are la dispoziţie un psihoterapeut este abilitatea de a pune întrebări care să conţină acele sugestii care pot accesa resursele inconştiente ale pacientului, iar apoi îl pot canaliza pe acesta pe drumul vindecări. Este vorba de acea dimensiune subtilă a sugestibilităţi: sugestibilitatea interogativă. Gudjonsson şi Clark (Gudjonsson, 1989, apud. Dafinoiu, 2001) definesc sugestibilitatea interogativă ca „măsura în care, în cadrul unei relaţii sociale strânse, oamenii ajung să accepte mesaje comunicate în timpul chestionării, având ca rezultate modificarea răspunsului comportamental ulterior”.

O metodă eficientă de abordare a problematicilor psihosomatice ale unui pacient se pot rezuma printr-un interviu de 5 minute cu pacientul în care se foloseşte metoda „Întrebării”. Această metodă este atât o modalitate de diagnoză în decelarea afecţiunilor psihosomatice de cele somatice, cât şi o modalitate psihoterapeutică de lărgire a experienţei pacientului, de sondare a unor alte alternative existenţiale altele decât cele accesate până atunci. Întrebarea a fost folosită de Dreikurs (1989) pentru a determina dacă simptomele somatice sunt rezultatul dorinţei de a evita una dintre cele 4 sarcini importante ale vieţii (sarcina spiritualităţii, a familiei, a muncii şi sarcina socială) pentru care pacientul se simte nepregătit. Dacă simptomele nu sunt rezultatul unei încercări de evitare a sarcinilor vieţii, atunci este recomandat ca pacientul să fie trimis către alte investigaţii medicale. Întrebarea este prezentată în următoarea manieră: pacientul este întrebat „Cum anume ar fi diferită viaţa ta dacă n-ai avea această boală (sau problemă)? Când pacientul susţine cu putere că ar fi activ implicat într-un aspect important al vieţii pe care sunt incapabili să-l facă din cauza bolii, problema sau boala îl protejează de acea sarcină la care ar dori să participe dacă s-ar simţi mai bine. Adevărul este că pacientul nu e pregătit să se descurce într-una sau mai multe din sarcinile vieţii. Este problema sau boala care îl protejează. Acest pacient foloseşte inconştient boala pentru a-şi proteja stima de sine. Pe de altă parte, dacă pacientul răspunde la întrebare cu: „Nu aş avea această tuse constantă, plămânii nu m-ar mai durea”, înseamnă că problema are mai degrabă cauze fizice şi este mai bine ca pacientul să continue investigaţiile medicale. Pacienţii care încă fac tot posibilul pentru a participa la sarcinile vieţii nu au o cauză psihogenă pentru tulburare. De exemplu, un pacient care este într-un scaun cu rotile ar putea participa la sarcinile vieţii într-o manieră diferită, dar ar putea totuşi participa. Numai acei pacienţi care se tem să nu-şi piardă stima de sine, cărora le este ruşine sau sunt prea ambiţioşi folosesc boala pentru a se proteja de una sau mai multe sarcini ale vieţii.

 Metoda expusă mai sus nu este considerată ca un panaceu, ca răspuns la majoritatea sau totalitatea problemelor de consiliere şi schimbare comportamentală. Nici nu poate fi considerată cea mai bună sau singura cale pentru creşterea motivaţiei pentru schimbare pentru toată lumea. Este o metodă care poate fi folosită în acord cu altele, însă experienţa în psihoterapie a dovedită că poate fi foarte utilă acolo unde alte metode de diagnostic medical şi consiliere psihoterapeutică au eşuat. De asemenea, această metodă simplă poate fi folosită pe toată perioada tratamentului psihoterapeutic, nu doar premergător unui tratament.

 

Bibliografie 

  1. Dafinoiu I., J.L. Vargha, Elemente de psihoterapie integrativă, Ed. Polirom, Iasi, 2001    
  2. Dafinoiu I., J.L. Vargha, Hipnoza clinica. Tehnici de inducţie. Strategii terapeutice. Ed. Polirom, Iasi, 2003     
  3. Dafinoiu I., J.L. Vargha, Psihoterapii scurte, Ed. Polirom, Iasi, 2005    
  4. Goglează, Dan, Întâlnire cu un psihoterapeut în practica schimbării. Exemple, cazuri, soluţii, comentarii, Ed. Polirom, Iasi, 2004     
  5.   Miller, R. William, Rollnick, Stephen, Interviul motivaţional, Agenţia Naţională Antidrog, 2005 

  •  
  •  
  •  
  •