Hipnoza nu este un fenomen supranatural, ci doar o stare modificată de constiintă, asemănătoare cu relaxarea sau cu stările meditative specifice unor culturi orientale.
Fenomene asemănătoare cu cel hipnotic se întâlnesc frecvent în viata cotidiană. Astfel, cineva poate fi atât de absorbit de lectura unui roman sau de vizionarea unui film la televizor, încât nu mai aude soneria de la usă sau poate fi atât de cufundat în gânduri încât nu mai sesizează ce-i spune interlocutorul cu care tocmai discută. Se apropie de hipnoză si fenomenele de reverie, când, furati de propriile constructii imaginative, parcă ne transpunem în alte locuri si trăim alte stări decât cele legate de realitatea imediată sau cele de extaz religios pe care le trăiesc adevăratii credinciosi.
Soferul care conduce noaptea si este fascinat de dunga luminoasă a soselei, care îi produce o îngustare a câmpului constiintei ce se poate uneori solda cu accidente, este si el victima unei stări asemănătoare cu hipnoza. Aceste stări le denumim în limbaj comun cu ajutorul unor termeni ca: „a te lăsa furat”, „a fi pe altă lume”. Cei care trăiesc astfel de stări îsi orientează de fapt gândurile în interiorul lor.
Fenomenele de tip hipnotic au fost descrise din antichitate si se întâlnesc încă frecvent în practicile magice specifice culturilor primitive. Posibilitătile hipnozei au fost când exagerate, asteptându-se de la cei care o practicau adevărate minuni, rezolvarea unor cazuri pe care nu le puteau rezolva alte metode medicale sau psihologice, când minimalizate sau chiar negate de către sceptici, care însă nu se străduiseră suficient să cunoască metoda în detaliu.
Se pare că un deserviciu însemnat l-au făcut hipnozei apropierea exagerată a acesteia de fenomenele parapsihice, considerându-se că persoanele care o practică trebuie să dispună neapărat de forte supranaturale, cât si performantele hipnotizatorilor de estradă care au îndepărtat pe multi cercetători seriosi de acest domeniu.
De asemenea, multe lucrări din cadrul literaturii stiintifico-fantastice au accentuat ideea că subiectul hipnotizat devine un fel de robot uman, controlat pe căi paranormale de către cel care a indus hipnoza, fapt ce a generat temeri nejustificate din partea unor pacienti care ar fi putut beneficia de avantajele acestei tehnici.
Putem vorbi de hipnoza modernă odată cu experientele medicului austriac Franz Anton Mesmer (1734-1815), care a descris hipnoza si stările specifice acesteia sub denumirea de „magnetism animal”. Sistemul de tratament utilizat de Mesmer a fost ironizat de către medicina din acea perioadă din cauza manierei teatrale în care aborda el pacientii: pacientul era introdus într-un fel de butoi cu apă, fiind înconjurat de sârme si tot felul de magneti, care aveau menirea să pună în evidentă fluidul denumit „magnetism animal”. Adesea, pacientii sugestibili erau cuprinsi de convulsii.
O comisie instituită în anul 1784 de către regele Frantei, comisie din care a făcut parte si Franklin, ambasadorul Statelor Unite, a primit sarcina să cerceteze experimentul „magnetismului animal”. Comisia respectivă a ajuns la concluzia că aceasta nu era altceva decât un rezultat al imaginatiei.
Desi Mesmer a fost discreditat, teoriile sale fiind nefondate stiintific, multi pacienti continuau să se vindece prin metodele sale si aceasta a convins că, desi teoriile erau gresite, totusi fenomenul respectiv exista cu adevărat.
De hipnoză s-a folosit si abatele Johann Joseph Gassner (1717-1799), cunoscut exorcist din Elvetia, care avea darul de a alunga „fortele negative” care puneau stăpânire pe pacient.
Medicul englez John Elliotson (1791-1863) a realizat primele interventii chirurgicale în stare de transă hipnotică, iar James Esdaile, medic scotian (1808-1856) a relatat 345 operatii de chirurgie majoră realizate în India, în somn hipnotic (cf. E. Ihilgardsi J. Mildrad, 1975).
Termenul de hipnoză este introdus de englezul James Braid (1795-1860), de la grecescul hipnos care înseamnă somn, el considerând hipnoza ca pe un „somn nervos”.
O atentie deosebită este acordată hipnozei de către cele două scoli ale psihiatriei franceze, scoala de la Salpetriere, reprezentată de Jean-Martin Charcot (1835-1893) si scoala de la Nancy, al cărui reprezentant de seamă a fost Hyppolyte Bernheim (1840-1919).
Dacă Charcot consideră hipnoza ca pe un fenomen patologic, specific isteriilor, dimpotrivă, Bernheim era de părere că hipnoza este un fenomen normal, rezultat al sugestiei. Acesta din urmă a fost în mare măsură influentat de rezultatele deosebite ale unui medic de tară – Liebeault (1823-1904), care utiliza si el cu succes hipnoza.
Utilizarea în scopuri terapeutice a hipnozei a fost sustinută si de succesele cunoscutilor psihiatri Breuer si Freud. Ulterior, Freud abandonează hipnoza în favoarea propriei sale teorii si metode – psihanaliza – ceea ce a făcut ca, pentru moment, interesul pentru hipnoză să înregistreze un regres.
In 1889 a avut loc primul Congres International de Hipnoză Terapeutică si Experimentală si, cam în aceeasi perioadă, marii teoreticieni în domeniul psihologiei încep să se intereseze de fenomenul hipnotic. Astfel, Wilhelm Wundt a scris o lucrare despre
hipnoză.
William James include un capitol dedicat hipnozei în celebra sa lucrare „Principiile psihologiei”, iar Pierre Janet abordează si el hipnoza din perspectiva disocierilor de personalitate.
În timpul primului război mondial, McDougal a tratat, cu ajutorul hipnozei, soldati aflati în soc.
Un pas important în dezvoltarea hipnozei stiintifice îl reprezintă lucrarea lui Clark Hull (1933) – „Hipnoză si sugestibilitate”.
Si în timpul celui de-al doilea război mondial, hipnoza a fost utilizată cu succes în tratamentul nevrozelor de război. Apoi, treptat, aplicatiile ei s-au extins în stomatologie si obstetrică.
În anul 1955, Asociatia Medicală Britanică si în 1958, Asociatia Medicală Americană au hotărât ca hipnoza să fie inclusă ca disciplină de învătământ în scolile medicale, iar în anul 1960, Asociatia Psihologilor Americani a dat o recunoastere oficială a utilizării terapeutice a hipnozei de către psihologi.
La ora actuală există, în afară de societătile nationale, Societatea Europeană de Hipnoză, Societatea Internatională de Hipnoză si Societatea de Hipnoză „Milton Erickson”, după numele fondatorului ei, unul dintre cei mai talentati si mai creativi hipno-terapeuti ai lumii.
În vara anului 1996 a avut loc în Ungaria (Budapesta) cel de-al 7-lea Congres de hipnoză în psihoterapie si medicină psihosomatică la care au luat parte peste 900 de medici si psihologi din aproape toate tările lumii, incluzând si tara noastră.
Hipnoza are o serie de aplicatii practice, atât în clinică, pentru psihoterapie, cât si în alte domenii de activitate, unde se cere optimizarea performantelor umane. Astfel, ea pătrunde tot mai mult în pregătirea psihologică a sportivilor de înaltă performantă, cât si a cosmonautilor pentru obtinerea unui echilibru emotional de nivel superior, pentru perfectionarea capacitătii de concentrare a atentiei, a deprinderilor motrice, cât si pentru o mai bună autoreglare a comportamentului în ansamblu. De tratament hipnotic pot beneficia si artistii cu trac de scenă sau elevii si studentii hiperemotivi, care au tendinta de a se bloca la examene si de a obtine rezultate sub posibilitătile lor reale.
Cercetările din ultimii ani au demonstrat că hipnoza poate contribui si la cresterea eficientei învătării, cât si la dezvoltarea unor disponibilităti creative latente.
În clinică, hipnoza se aplică în foarte multe domenii. Astfel, ea se foloseste cu succes în chirurgie, pentru realizarea unor operatii fără anestezie sau cu o cantitate redusă de anestezice, atunci când subiectul prezintă intolerantă la astfel de substante sau când acestea lipsesc (în conditii de izolare, luptă etc.). Hipnoza s-a dovedit utilă si pentru reducerea anxietătii pre-operatorii, precum si pentru realizarea unei evolutii post-operatorii cât mai bune si cât mai rapide. Un domeniu unde hipnoza poate face foarte mult îl reprezintă combaterea durerii; este vorba de durerile din bolile cronice, de migrene, cât si de cele ce apar în timpul nasterii sau în timpul unui tratament stomatologic, în medicina psihosomatică, hipnoza se utilizează în terapia unor afectiuni care vizează aparatele cardio-vascular, respirator, digestiv sau endocrin (tahicardie, hipertensiune arterială, vărsături, colici, colite, astm bronsic, obezitate, tulburări sexuale etc.). Ea are, de asemenea, aplicatii în domeniul unor afectiuni dermatologice (prurit, psoriazis, reactii alergice, tratamentul negilor) si în recuperarea unor deficiente motorii produse de accidente vasculare sau traumatisme.
Sfera cea mai largă de aplicatie o are tratamentul prin hipnoză în cazul afectiunilor nevrotice (reactii de tip fobie, atacuri de panică, anxietate, tulburări ale atentiei si memoriei).
Cercetări recente au evidentiat faptul că prin hipnoză s-ar putea influenta favorabil chiar evolutia unor boli grave, cum ar fi cancerul si SIDA. Astfel, la penultimul congres european de hipnoză din 1990, Simonton (S.U.A.) a elaborat o lucrare denumită „Rolul psihoneuroimunologiei – consiliere si factorul psihic în cancer”. Specialistul german Lenk (1990) a condus un seminar practic dedicat utilizării hipnozei în cancer, iar un coleg al său, tot german, Otremba (1990) a prezentat date clinice si experimentale încurajatoare obtinute pe pacienti bolnavi de SIDA.
Adeptii psihoterapiei, în care includem hipnoterapeutii, au ajuns la concluzia că dacă prescriem medicamente pentru probleme de natură psihologică, nu facem decât să mascăm problema reală.
Înteleptii orientali spuneau că dăruind cuiva un peste îi vom potoli foamea pentru câtva timp, dar dacă îl învătăm să pescuiască el va fi capabil să-si procure hrana pentru tot restul zilelor.
La fel, dacă învătăm pe pacienti, prin intermediul hipnozei si apoi al autohipnozei (hipnoza realizată de pacient singur, în absenta terapeutului), cum să se însănătosească si să rămână sănătosi, cum să-si rezolve problemele de viată, le punem la dispozitie un mijloc care îi va putea ajuta să-si mentină echilibrul sufletesc si o stare bună tot restul vietii.
TEORII EXPLICATIVE ALE HIPNOZEI
A) Teoria fluidului vital. Cea mai veche încercare de explicare a hipnozei apartine lui Mesmer, care sustine că la baza hipnozei se află „magnetismul animal”, un fel de fluid care curge din corpul hipnotizatorului în cel al subiectului. Medicina timpului respectiv a infirmat această ipoteză, desi a fost nevoită să accepte realitatea clinică a fenomenului hipnotic.
Cercetările moderne de laborator, realizate cu ajutorul metodei electronografice, au pus în evidentă existenta unui biocâmp ce înconjoară organismele vii si pe care unii specialisti îl explică printr-o concentrare masivă de microparticule de apă la nivelul pielii, modificând, prin prezenta sa, unele caracteristici ale organismului. Nu a putut fi însă pusă în evidentă până în prezent vreo legătură directă dintre existenta acestui câmp si producerea fenomenului hipnotic.
B) Hipnoza – fenomen psihopatologic – specific isteriei. Cunoscutul psihiatru francez Charcot considera receptivitatea hipnotică fiind caracteristică doar persoanelor isterice, deci ca pe un fenomen patologic. El presupune că atunci când indivizii îsi recapătă echilibrul, ei nu mai pot fi hipnotizati. Studiile ulterioare au arătat însă că subiectii normali sunt de cele mai multe ori mai hipnotizabili decât bolnavii psihici.
C) Hipnoza si somnul. Multi autori au sustinut ideea asemănării dintre hipnoză si somn (chiar termenul de hipnoză provine de la termenul grecesc hypnos = somn). Această teorie se bazează pe faptul că persoana hipnotizată părea ca si adormită (relaxată, inactivă, de cele mai multe ori cu ochii închisi).
Cunoscutul fiziolog rus Pavlov considera că inhibitia, somnul si hipnoza fac parte din aceeasi categorie de fenomene. După opinia sa, în timpul hipnozei, pe scoarta cerebrală aflată în inhibitie se mentin unele focare de veghe, pe baza cărora este posibilă legătura dintre subiect si hipnotizator, subiectul fiind capabil să execute comenzile date de acesta.
Dar nici datele clinice, nici cele experimentale nu au confirmat ipoteza conform căreia hipnoza ar fi tot una cu somnul. Astfel, s-a demonstrat că un individ aflat în stare de hipnoză mai profundă poate fi activ în functie de continutul sugestiilor care i se administrează (tine ochii deschisi, se miscă, execută diferite actiuni complexe).
Nici din punct de vedere fiziologic, reactiile din timpul hipnozei nu seamănă cu cele din timpul somnului. Undele cerebrale din timpul hipnozei sunt specifice stării de veghe relaxată (unde alfa), în timp ce pentru somn sunt specifice unde mai lente. Studiile E.E.G. au demonstrat că un individ este cu atât mai hipnotizabil cu cât are unde alfa mai bine reprezentate. Pe aceste date se bazează cei care consideră hipnoza ca fiind o relaxare mai profundă.
D) Hipnoza si teoria rolului. Această teorie apartine lui Sarbin (cf. Marcuse, 1959), care consideră fenomenul hipnotic ca interpretarea unui rol (acela de persoană hipnotizată). Se accentuează ideea că individul hipnotizat se comportă asa cum crede el că trebuie să se comporte o persoană aflată în hipnoză, în conformitate cu propriile sale idei despre hipnoză si cu indicatiile hipnotizatorului, abandonându-se pe sine în rol. Această încercare de explicare psihosocială a hipnozei se bazează în mare măsură pe faptul că a fost găsită o corelatie semnificativă între hipnotizabilitate si aptitudinile actoricesti.
Gheorghiu (1977) arată însă că teoria rolului înlocuieste o metaforă – cea de „transă hipnotică”, cu o altă metaforă – cea de „rol”, fără ca prin aceasta să explice esenta fenomenului investigat. Nu pot fi explicate mai ales diferentele interindividuale în ceea ce priveste hipnotizabilitatea si anume de ce unii subiecti se transpun până la uitare de sine în rolul de persoană hipnotizată, iar altii nu reausesc decât foarte putin sau deloc.
Teoria rolului nu poate explica nici modul în care se poate realiza o operatie de chirurgie majoră în stare de hipnoză, în absenta unor substante anestezice si nici modul în care se realizează transpunerea în rol în cadrul fenomenelor de autohipnoză. De asemenea, cu ajutorul acestei teorii nu se poate explica nici faptul că unii subiecti care doresc din tot sufletul să fie hipnotizati si cunosc foarte bine rolul de persoană hipnotizată nu răspund totusi la hipnoză.
E) Hipnoza si teoriile învătării (Hali, 1953; Weizenhoffer, 1953). Această teorie explică posibilitatea comportamentului hipnotic pe baza învătării (conditionării unor deprinderi de a intra în transă). Autorii ei sustin că deprinderile hipnotice seamănă cu cele de tipul absorbtiei în lectură sau cu deprinderile de a trăi intens aventuri imaginare, insistând mult asupra importantei imitatiei în cadrul comportamentului hipnotic. După cum se poate lesne observa si această teorie este insuficientă, ea mărginindu-se mai curând să descrie modul în care se structurează comportamentul hipnotic decât să explice mecanismele profunde ale acestuia.
F) Hipnoza si psihanaliza. Au existat încercări de a explica ceea ce se întâmplă cu subiectul aflat în hipnoză si prin intermediul conceptelor specifice psihanalizei.
Astfel, multi autori consideră transa hipnotică un fenomen regresiv, de întoarcere a subiectului la trăiri specifice vârstelor copilăriei, în stare de transă hipnotică, subiectul poate obtine o serie de beneficii secundare, pe care nu le-ar obtine în stare de veghe (îsi permite libertăti pe care altfel nu si le-ar putea permite).
Se subliniază importanta raporturilor de subordonare dintre subiect si hipnotizator, pe care psihanalistii le aseamănă cu cele dintre părinte si copil. Astfel, conform acestei teorii în cadrul hipnozei paterne, hipnotizatorul este identificat cu figura autoritară a tatălui, în timp ce în cadrul hipnozei materne hipnotizatorul preia rolul protector al mamei.
Toti psihanalistii încearcă să stabilească o analogie între fenomenul hipnotic si dragostea de tip erotic, insistându-se pe fenomenele de timp transferential care apar între subiect si hipnotizator. Astfel, de pildă, Gill si Brenman (1947) explică hipnoza prin intermediul regresiei si transferului.
Psihanaliza modernă consideră hipnoza ca o regresie partială în slujba egoului (Kris, 1952).
Hilgaard este de părere că si această explicatie a manifestărilor hipnotice este insuficientă, neacoperind toată aria de manifestări specifice acestora.
Dificil de explicat prin prisma conceptelor psihanalitice ar fi si fenomenele de autohipnoză. Dacă în ceea ce priveste explicatia teoretică psihanaliza pare să nu fi adus prea multe lucruri noi, îmbinarea practică dintre hipnoză si psihanaliză – hipno-analiza – s-a dovedit o metodă utilă în terapie.
G) Teorii eclectice ale hipnozei. Aceste teorii combină, în explicarea hipnozei, elemente apartinând unor teorii diverse. Astfel, Shor (cf. Gheorghiu, 1977), autorul teoriei tridimensionale a hipnozei, consideră că hipnoza, ca stare modificată de constiintă, trebuie înteleasă tinându-se seama de trei elemente:
• tendinta subiectului de a juca rolul de persoană hipnotizată (conform teoriei rolului);
• profunzimea transei hipnotice;
• actualizarea unor aspecte arhaice, regresive, implicate în conduita hipnotică.
Desi elementele apartinând mai multor orientări se completează reciproc, nici în cadrul teoriei tridimensionale nu se poate spune precis cum se explică diferentele individuale în ceea ce priveste profunzimea transei atinse de subiect.
H) Teoria comportamentală în problema hipnozei. Această teorie, apartinând lui Barber si colaboratorilor săi, pune accentul, în explicarea hipnozei, pe comportamentul subiectului în situatia experimentală, insistând asupra rolului factorilor: motivatie, atitudine, expectatie în producerea unor reactii concordante cu cele sugerate. El sustine că subiectii trăiesc fenomene asemănătoare cu cele de tip hipnotic si în următoarele situatii:
• Când au atitudini, motivatii si expectatii favorabile fată de situatia test;
• Când li se spune să-si imagineze cele sugerate de experimentator.
Deci, atitudinile pozitive ar fi cele care fac subiectul să răspundă bine la sugestiile hipnotizatorului.
Barber si Hahn (19’62) au demonstrat experimental că analgezia sugerată prin imagini administrate în stare de veghe a produs o crestere a rezistentei la durere (în situatii experimentale) asemănătoare cu cea produsă prin hipnoză, evidentiindu-se aceleasi reactii la măsurătorile fiziologice concomitente. Experimentatorii sustin, pe baza unor date de acest tip, faptul că notiunile de transă si hipnoză nu mai sunt necesare în explicarea hipersugestibilitătii si performantelor asa-zisului „comportament hipnotic”. Răspunsurile la sugestiile directe si performantele asociate în mod traditional cu termenul de hipnoză pot fi incluse în cadrul unui concept mai general pe care autorii îl denumesc „motivatia pentru îndeplinirea sarcinii” (Barber si Calverley, 1962).
Deci, ceea ce se întelege în mod traditional prin hipnoză nu constituie, conform acestei teorii, decât o manifestare mai accentuată a receptivitătii la sugestii.
O obiectie la această interpretare ar putea-o reprezenta faptul că, dacă fără utilizarea unei inductii hipnotice se obtin fenomene asemănătoare cu cele hipnotice, nu înseamnă obligatoriu că avem de-a face cu situatii identice, motivarea pentru sarcină producând un comportament complezent care mimează pe cel hipnotic, dar nu se identifică cu acesta (Gheorghiu, 1977). De asemenea, este greu de presupus că o operatie de chirurgie majoră ar putea fi realizată fără anestezice doar creând motivatii si atitudini pozitive pacientului.
l) Teoria disocierii personalitătii si teoria functionării diferentiate a celor două emisfere cerebrale. În anul 1973, Hilgard se referea pentru prima oară la conceptul de „obsevator ascuns”, discutând unele fenomene care se petrec în timpul hipnozei. Termenul a izvorât din interpretarea unor date experimentale referitoare la controlul durerii prin hipnoză, experimente în urma cărora a reiesitit că, în timpul hipnozei, durerea dispare din punct de vedere subiectiv, dar corelatele ei fiziologice persistă; în acelasi timp, subiectul înregistrează durerea la nivelul de care este responsabil „observatorul ascuns” (subiectului aflat în hipnoză i se cere să introducă mâna în apa cu gheată si să spună dacă simte sau nu durerea. Experimentatorul constată cu surpriză că subiectul,relatează verbal că nu simte durerea, în timp ce, cu cealaltă mână, el scrie automat că o simte).
O explicatie posibilă pentru acest fenomen ar fi aceea a disocierii psihologice între diversele substructuri ale personalitătii.
Strâns legată de această ipoteză a disocierii psihice ar putea fi si interpretarea care leagă fenomenele hipnotice existente între cele două emisfere cerebrale.
În ultimii ani, hipnoza a fost definită si ca o comutare la nivelul emisferelor cerebrale, ea constând în activarea emisferei drepte si dezactivarea celei stângi. Această definire pare să aibă la bază argumente valide, deoarece este caracterizată prin modificări ale perceptiei spatiului si timpului, a proceselor cognitive (logică si capacitate de testare a realitătii mai reduse, mai multă sugestibilitate, creativitate, tolerantă la ambiguitate), prezenta altor forme de prelucrare a informatiei (procesare simultană si paralelă în loc de procesare liniară), toate aceste fenomene fiind caracteristice functionării prioritare a emisferei cerebrale drepte.
Totusi, deoarece localizarea cerebrală exactă a multor functii psihice este încă discutabilă, Unestahl (1987) consideră că este încă prematur să definim hipnoza ca o comutare la nivel emisferic. Autorul citat propune, în schimb, utilizarea a două modalităti distincte de functionare a constiintei: modul dominant (D) si modul alternativ (A), acesta din urmă fiind responsabil de fenomene si manifestări printre care se pot include si cele de tip hipnotic (si de care pare să fie mai curând responsabilă functionarea emisferei cerebrale drepte).
Modurile constiintei (după Unestahl, 1987)
Modul dominant (D) Modul alternativ (A)
LOGICA INSIGHT
Gândire analitică Sinteză
Testarea realitătii Automatism
Tactică, planificare Sugestibilitate
Strategii Sensibilitate
Evaluare Intuitie
Spirit critic Evaluarea liberă a informatiei
Ahaliza detaliilor Feed-back pozitiv
Instructiuni verbale Apreciere globală
Controlul voluntar Vizualizare
Gândirea evenimentelor trecute si viitoare Imagini kinestezice
Linearitate temporală Controlul prin autoprogramarea scopurilor
Procese seriale Trăire în prezent
Determinarea verbală a comenzilor Procese cognitive paralele
Încercări Întelegere nonverbală
Eforturi Metafore
Stare normală de constiintă Modelare
Stare alternativă de constiintă
Se constată faptul că această interpretare plasează fenomenele hipnotice alături de cele de creatie, intuitie sau meditatie. Psiholog dr. Aurelia MoraruRelated Images:
Comenteaza