Gandirea psihologică a lui Platon 

„Tânărul nu-i în stare să judece ce e alegoric şi ce nu, ci orice părere primeşte el, îi va rămâne neştearsă şi neschimbată. De aceea, fără îndoială, trebuie făcut tot posibilul ca ceea ce aud (tinerii) pentru întâia oară, să fie expus cât mai frumos şi să se refere la virtute”. (Platon) 

I. Introducere

Oameni din cele mai vechi timpuri, din diverse continente, ţări şi traditii, au aflat raspunsuri la întrebări ce şi le-au ridicat, întrebari care vizau originea şi sensul vieţii. În epocile arhaice nu a existat nici un fel de comunicare între continentele Terrei, oceanele fiind obstacole de netrecut. Comunităţile de oameni trăiau destul de izolate, în diferite părţi ale Pamântului. Cu toate acestea, cercetătorii care au studiat cele mai vechi texte scrise şi mitologiile ce aparţin unor epoci neştiute, au observat că în toate aceste regiuni izolate s-au menţinut acele convingeri fundamentale, proiecţii ale aceloraşi răspunsuri: fiinţa umană nu este constituită numai din trupul vizibil de la naştere până la moarte. În fiecare corp sălăşluieşte un suflet, în mod neştiut, invizibil. Între suflet şi trup există o legatură care este facută posibilă de un al treilea trup, şi acesta invizibil, având un contur asemănător cu al celui din carne şi oase, dar pe care îl depăşeşte totuşi la exterior. Radiaţia acestui suflet invizibil, o radiaţie luminoasă uneori, este zugravită în operele artistice vechi ca o aură strălucitoare, prezentă în jurul capului sau chiar a întregului corp.

Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) ( 427 î.Hr.347 î.Hr.) a fost un filosof al Greciei Antice , discipolul lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filosofice ale culturii occidentale. Platon  s-a născut într-o familie nobilă şi bogată, a studiat pictura, a compus tragedii şi a scris poezii în care imaginaţia şi sensibilitatea autorului abundă şi pe care le vom regăsi şi în proza dialogurilor sale, ca în aceasta epigramă :

“Lin lânga pinul alpin, umbritor şi cu limbi foşnitoare,
Fă-ţi călătorule drag, un popas, căci sub brizele mării
Curge-un izvor cântăreţ, cu plăcute volute de flaut,
Unge-ţi cu cântecul lui ostenelile genelor tale !”
(trad. Alexandru Andriţoiu)

Platon a fost de asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală. Academia platonică a fost o şcoală filozofică idealistă, întemeiată de Platon (circa 387 î.e.n.) într-o grădină din apropierea Atenei, care ar fi aparţinut eroului mitologic Akademos. “Iată împrejurările, pe jumătate întâmplătoare, în care se întemeia instituţia de cultură filosofică platoniciană sortită să înfrunte nouă secole: Academia, şi care avea să exercite o influenţă fără egal, timp de milenii, asupra vieţii spirituale a intregii lumi civilizate. Platon a trăit aici tot restul vieţii, timp de patruzeci de ani, afară de două scurte întreruperi. Se admite ca încă din timpul său Academia ar fi devenit o şcoală şi că Platon ar fi predat într-însa filosofia. O şcoală va fi fost ea, negreşit, însă ca nici una din timpul nostru. Elevii care o frecventau erau mai mult oameni formaţi, atraşi de amiciţia pentru Platon, iar alţii de renumele său. Se pare că uneori, travestite în haine bărbăteşti, veneau şi femei. Învăţământul care era mai mult oral, era condus de Platon, la început cel puţin, şi consta de preferinţă din conversaţii libere. Cu timpul, se pare că au început a se face cercetări ştiinţifice personale de către familiarii instituţiei. Le va fi început cel puţin Aristotel, în cele doua decenii, cât a frecventat-o”. Citat din “PLATON, Filosofia dialogurilor” de Alexandru Posescu. Platon manifesta un mare interes pentru studiul ştiinţelor matematice, dovadă şi inscripţia pe care tradiţia relatează că ar fi pus-o la intrarea şcolii sale: “Să nu intre sub acoperământul meu cine nu e geometru”. Academia a funcţionat pînă în anul 129 î.e.n., transformîndu-se după aceea într-o şcoală eclectică. Anul 529, cînd această şcoală a fost definitiv închisă, marchează formal sfîrşitul istoriei filozofiei antice (wikipedia, enciclopedia liberă).

Geniul platonician ca scriitor şi gânditor poate fi văzut clar în dialogurile socratice.

II. Sufletul nemuritor la Platon

A scris numeroase dialoguri filosofice: „Banchetul”, „Fedon”, „Parmenide”, „Sofistul”, „Timeu”. Există o continuitate evidentă între concepţia lui Socrate şi cea a lui Platon în problematica sufletului omenesc. Astfel, la ambii filosofi, sufletul apare ca o entitate simplă care îşi este propriul început, care nu piere (este nemuritor) şi se caracterizează prin autodeterminare.

Sufletul nu poate fi compus pentru ca s-ar naşte o alcătuire şi ca urmare ar pieri prin descompunere. Sufletul omenesc este o formă asemenea zeilor.

Cu toate că face parte din lumea Ideilor (eternă), sufletul coboară în lume şi se alatură unor corpuri formând un întreg şi acesta este reprezentat de fiecare om în parte. Oamenii sunt îmbinarea trup-suflet, dar sufletul este hotărâtor în ceea ce suntem. Prin sufletul nemuritor noi avem statornicia şi puterea de a contempla esenţele, adică ideile nemuritoare.

III. Notă biografică

Platon s-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui Codros) şi mama Perictione (dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de naştere Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria este marcată de războiul peloponesiac şi luptele civile între democraţi şi aristocraţi. La 20 de ani devine discipol al lui Socrate şi a rămas alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.e.n.) nu a putut fi de faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate) dialogurile de tinereţe poartă marca puternică a filosofiei socratice. Refugiat o vreme la Megara, se bucură de prezenţa lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: Egipt – se familiarizează cu matematica; Cirene – intră în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud – face cunoştinţă cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza – invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân…. O tradiţie îndoielnică spune că Dyonisios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat lui Heros Akademos, de unde şi numele Academia. Organizarea şcolii era asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Şcoala va funcţiona aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 e.n. la ordinul împăratului Iustinian. După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranţa de a-l influenţa pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică şi filosofică. Din păcate proiectul eşuează definitiv şi eşecul  proiectului său de a pune în practică teoria sa despre stat îl determină să se dedice pîna la moarte doar treburilor din cadrul Academiei.

Platon s-a stins din viata în anul 347, la vîrsta de 80 de ani, aşa cum spune Cicero “cu condeiul în mână” (scribens mortuus est).

IV. Opera

Este cel dintâi filosof de la care ne-au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori ( dintre care doar una, a 7-a, se pare că este autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal.

Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decît în linii mari:

·                     Dialoguri de tinereţe: Apărarea lui Socrate, Euthyphron, Criton, Protagoras, Ion, Laches, Lysis, Charmides , Republica (cartea I).

·                     Dialoguri de tranziţie: Gorgias, Menon, Euthydemos, Hippias Minor, Cratylos, Hippias Maior, Menexenos

·                     Dialoguri de maturitate: Banchetul, Phaidon, Phaidros, Republica (cărţile II – X)

·                     Dialoguri de bătrâneţe: Theaitetos, Parmenide, Sofistul, Timaios, Omul politic, Philebos, Critias, Legile

V. Doctrina

Palton a elaborat Teoria Ideilor , după care adevărata realitate o constituie Ideile: Ideile De Frumos, de Dreptate, de Adevăr, care sunt esenţe suprasensibile, eterne, facând parte dintr-o lume aflată în afara timpului şi a spaţiului, dominate şi pătrunse de un principiu etern de natură divină (Ideea de Bine). Lucrurile percepute prin simţuri nu ar fi decât umbre, copii ale ideilor şi nu ar avea realitate decât în masura în care „participa” la idei.

Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice, se regăseşte în Phaidon, Republica (cărţile VI – VII), Banchetul şi Phaidros.

V1. Distincţia: existenţa sensibilă/existenţa inteligibilă este baza teoriei Ideilor; planul existenţei sensibile este acela al realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realităţii esenţiale.

V2. Dialectica – metoda prin care se ajunge la cunoaşterea Ideii, obiectul cunoaşterii adevărate (episteme); procedeul prin care ne ridicăm din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă, metafizică; în cunoaşterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) şi intelectul pur (nous) Mitul peşterii este o imagine alegorică a lumii şi a modului cum poate fi cunoscută.

Mitul pesterii poate fi interpretat ca o invitatie la meditaţie, în defavoarea încrederii în modul în care ne apar lucrurile.

Fiecare etapă va fi dificilă şi straină, iar la sfarsit subiectul iluminat va fi incapabil să-şi comunuice cunoaşterea prizonierilor rămaşi în urmă. Platon spune ca ascensiunea simbolizează calatoria sufletului spre sferele înalte, în domeniul Ideilor cu adevarat reale (Platon, Republica, Pasajul din dialogul Republica, cartea a VII-a, 5/4a-517c, Bucureşti, ed. Ştiinţifică si enciclopedică, 1986).

1. Socrate (către Glaucon) “Mai departe-am zis -asemuieşte firea noastra în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărui drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de (lungimea) întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilarie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească doar înainte, fară să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina le vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia , iată, e zidit un mic perete, aşa cum paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile…” „Văd”-spuse el. “… mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni, ca şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii, cum e şi firesc, scot sunete, alţii păstreaza tăcerea.” “Ciudata imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!” “Sunt asemănători nouă -am spus. Căci crezi ca astfel de oameni au văzut, mai întâi, din ei înşişi, cât şi din soţii lor, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul de dinaintea lor?” “Cum ar putea vedea altceva-spuse el-dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?” “Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot acelaşi lucru?” “Bun, şi?” “Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorba unii cu alţii, nu crezi că oamenii noştri ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?” “Necesar.” “Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea un ecou? Când vreunul dintre cei care trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului iscată fiind de altceva, în afară umbrei ce le trece pe dinainte?” “Pe Zeus,- raspunse el- nu cred!” “În general, deci – am spus eu-, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.” “E cu totul obligatoriu.”

2. “Priveste acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte, dacă aşa ceva le-ar sta în fire: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit, deodată, să se ridice, să-si rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri, iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice, dacă cineva i-ar spune ca ceea ce văzuse mai inainte erau deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea ce este şi că, întors către ceea ce este în mai mare masură, vede mai conform cu adevarul? În plus, dacă arătându-i-l pe fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări, să raspundă ce anume este lucrul respectiv? Nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevarate decât cele arătate acum?” “Ba da”. “Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele lucruri care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea, în fapt, mai sigure decât cele arătate?” “Chiar aşa.”

3. “Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?” “N-ar putea, cel puţin îndată, să le vadă!”-grăi el. “Cred că ar avea nevoie de obisnuinţă, dacă ar fi ca să vadă lumea cea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, dupa aceea oglindirile oamenilor şi a celorlalte lucruri, apoi lucrurile ele însele. În continuare, i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât, în timpul zilei, soarele şi lumina sa. “Cum de nu!” “La urmă, el va privi soarele, nu în apă, nici reflexiile sale în vreun loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla, aşa cum este, pe el însuşi în locul sau propriu”. “Necesar.” “După aceasta ar cugeta, în legatură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, ca el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind cumva răspunzător şi pentru toate imaginile acelea, vazute de ei (în peşteră)”. “E clar că aici ar ajunge, dupa ce va fi străbătut toate celelalte etape”. “Ei şi nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de înţelepciunea de acolo, ca şi de părtaşii săi în lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?” “Cu totul”. “Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplata celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care işi aminteşte cel mai bine cele ce, de obicei, se preced, se succed sau trec laolaltă, şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se întâmple, li se pare că omul nostru ar putea să poftescă răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simiţi ce spune Homer, voind nespus mai degrabă argat să fie pe pamânt la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare, consimţând să pată orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?” “Asa cred -zise el. Ar voi să păţească orice mai curând decât să trăiască în acel chip”.

4. “Mai gândeşte-te şi la urmăorul aspect: dacă iarăşi, acel om, coborând, s-ar aşeza în acelaşi scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?” “Ba da”- zise. “Iar dacă el ar trebui din nou ca interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au ramas totdeauna legaţi şi dacă ar trebui s-o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar putea spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?” “Ba chiar aşa.”

5. “Iată, dragă Glaucon, – am spus eu – imaginea care trebuie în întregime pusă în legătură cu cele mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-i închisoare, lumina focului din ea- cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva e dorit să asculţi. Dacă nădejedea aceasta e îndreptăţită, zeul o ştie.”

Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea de Bine, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibil, chiar ea domneşte producând adevăr şi intelect”.

V3. Caracteristicile ideilor

·                     Desemnează o existenţă absolută (sunt simple).

·                     Sunt o existenţă substanţială (există în sine şi prin sine).

·                     Reprezintă o existenţă eternă.

·                     Desemnează o existenţă universală (ideea închide în sine toate caltăţile particulare).

·                     Desemnează o existenţă imuabilă (neschimbătoare).

 Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă (methexis) la Idei ca prototipuri (paradigma) ale lucrurilor.

VI. Mitul Peşterii (Republica – cartea a VII – a)

Simboluri: peştera – lumea sensibilă (a realităţii aparente);  întunericul peşterii – ignoranţa omului incult, limitat; lanţurile – prejudecăţile, simţurile care ne limitează; focul – lumina cunoaşterii; umbrele de pe peretele peşterii – imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei); corpurile purtate prin faţa focului – aparenţele adevărate, realitatea fizică, generază opiniile adevărate (orthe doxa), suişul greu spre ieşirea din peşteră – drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic; contemplarea lumii din afara peşterii – cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cuoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune);

Soarele – Ideea Binelui (Perfecţiunea) – Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul (iubirea – are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purităţii primare); cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire (anamnesis) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului – închisoare este o reminiscenţă a orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemurilor şi întoarcerea în lumea ideilor); condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale.

VII. Statul ideal

·                     Este statul în care domneşte dreptatea (oikeiopragia), o virtute conform căreia fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcţia sufletească dominantă: cei capabili de practicarea virtuţii raţiunii (înţelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuţii părţii pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestraţi cu posibilitatea practicării virtuţii corespunzătoare părţii apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea resurselor. Avem astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural: înţelepţii, militarii, respectiv agricultorii şi meşteşugarii.

O altă coondiţie a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip auman a acelor activităţi care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor. Scopul statului realizarea binelui tuturor

·                     Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părţi ale sufletului: clasa meşteşugarilor (demiurgii) corespunde părţii apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes) corespunde părţii pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau înţelepţii) corespunde părţii raţionale.

·                     Comunismul aristocratic – luptătorii şi conducătorii, pentru a nu fi ispitiţi de putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuţilor lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii)

·                     Femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii

·                     Este o aristocraţie a raţiunii, înţeleasă de unii exegeţi drept teocraţie laică, deşi statul raţiunii şi a contemplării Ideilor la Platon are şi un sens religios.

·                     Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe apărători şi conducători iar apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului.

·                     Formele degenerate (imperfecte) ale statului: timocraţia – conducerea de către soldaţi; oligarhia – conducerea exercitată de cei bogaţi; democraţia – conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranaţa – înţeleasă de cei ignoranţi drept gândire liberă -, promovarea scopurilor personale, egalitatea – cu sensul de părăsire a oikeiopragiei -, alegerea capricioasă a conducătorilor), despotismul – cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea şi conduce de dragul propriei măriri).

VIII. Rezumat

Socrate (469-399 î.e.n.)  a fost maestrul lui Platon şi a plătit cu viaţa învăţătura sa nonconformistă. După ce a fost acuzat de impietate şi de coruperea tineretului prin învăţătura sa a fost condamnat la moarte şi silit să se sinucidă.

Socrate n-a scris nimic, tot ce ştim despre învăţătura lui o  ştim din relătarile, adesea divergente, ale lui Platon şi Xenofo. Din această cauză, cu greu poate fi disociată concepţia sa de cea a lui Platon. Nu făcea parte din rândurile sofiştilor, dar avea multe puncte comune cu aceştia şi era prieten cu cei mai renumiţi dintre ei.
Însuşindu-şi şi totodată spre a ilustra maxima scrisă pe frontispiciul templului din Delfi: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, Socrate învaţă ca scopul omului nu este acumularea unui mare numar de cunoştinte, ci dragostea de înţelepciune-”filosofia”. Această virtute, care este ştiinţa despre bine şi adevar, constă în efortul omului de a se studia pe sine, spre a descoperi în propriul său suflet ceea ce este, în însăşi firea sa, valoarea universală şi eternă: Binele.

Exista la Socrate o legatură intimă între virtute, ştiinţă, bine şi suflet; căci răspunsurile pe care omul ajunge să şi le dea căutând binele şi adevarul trebuie să vină din suflet, şi să se traducă în acţiunile etice şi politice pozitive.

Parintele spiritual al lui Platon, Socrate a fost “cea mai mare figură a istoriei gândirii greceşti; din el vor deriva, direct sau prin intermediari, toate curentele ulterioare ale filosofiei” (L. Robin). Toate aceste şcoli şi curente vor suferi, în mod egal, şi influenţa sofiştilor Protagoras şi Gorgias, şi pe aceea a lui Socrate.

Platon (427-347 î.e.n.), s-a născut într-o familie nobilă şi bogată, a studiat pictura, a compus tragedii şi a scris poezii demonstrând o bogată imaginaţie şi sensibilitate.

A trăit în preajma lui Socrate pâna la moartea acestuia; a călătorit în Egipt (oprindu-se mai mult la Heliopolis, sediul cu veche tradiţie al înţelepţilor – preoţi egipteni, la Taranto şi, de trei ori, la Siracuza.

Opera lui Platon, pastrată probabil în întregime, cuprinde 34 de scrieri în formă de dialog şi 13 scrisori. Fiecare dialog este centrat pe o anumită idee sau problemă. În cele din prima sa perioadă ( Apologia lui Socrate, Criton, Ion, Gorgias, Protagoras, Hippias I şi II ), Platon polemizează cu sofiştii şi ia apărarea doctrinei lui Socrate, expusă într-un fel care face imposibilă o distincţie certă între ideile maestrului şi cele ale discipolului. În dialogurile din epoca maturităţii ( Fedon, Symposion, Republica, Fedru) Platon îşi expune propria-i doctrină despre Idei; iar despre Fiinţă, în dialogurile din ultima perioadă (Parmenide, Teetet, Sofistul, Timeu, Legile).

Platon n-a creat un sistem filosofic riguros ordonat. Pornind de la metoda maieutică a maestrului său a ajuns la o formă filosofică nouă de comunicare: dialogul. Spre a-şi expune propriile sale concepţii – pe care Platon le atribuie de obicei lui Socrate, personaj principal în toate dialogurile (cu excepţia Legilor ) – filosoful se confruntă de obicei cu interlocutori care reprezintă ideea comună, punctul de vedere obişnuit, discutabil, asupra unei probleme. Pentru a explica într-un mod cât mai adecvat datele problemei şi pentru a-i sugera interlocutorului soluţiile, Platon se serveşte, într-un fel cu totul original, de mituri – care n-au nimic în comun cu miturile tradiţionale religioase, în realitate fiind nişte alegorii poetice.

Situându-se pe linia unei anumite tradiţii filosofice (Pitagora, Heraclit, Parmenide), Platon porneşte de la opoziţia dintre realitate şi cunoaştere, dintre aparenţă şi esenţă, dintre opinia comună şi ştiinţă, dintre simţuri şi raţiune. Simţurile sunt lanţurile care îl leagă pe om de realitatea sensibilă, inferioară, – în timp ce raţiunea îl conduce la cunoaşterea adevăratei realităţi. Experienţa simţurilor, subiectivă şi schimbătoare, nu poate duce la adevarul cert şi definitiv. În schimb raţiunea ne ajută sa pătrundem în adevărata realitate a lucrurilor, într-o lume situată în afara timpului şi spaţiului, în lumea “ideilor” – care este fundamentul adevărului. Doctrina platonică despre “idei” stă la baza teoriei cunoaşterii şi a eticii lui Platon.

“Ideile” sunt modelele, prototipurile, formele primordiale, imuabile, eterne ale tuturor fiinţelor şi lucrurilor existente în lume, şi chiar ale unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele; sunt realităţi obiective, realităţi ultime, substanţe, esenţe, perfecţiuni. În ierarhia lumii ideilor, primul loc îl ocupă ideea de Bine. Binele înalţă sufletul, răul şi nedreptatea îl degradează; de aceea e mai bine să înduri o nedreptate decât să faci un rău. Nu există om care să cunoască binele şi totuşi să facă rău ; răul înseamnă ignoranţă, dupa cum virtutea înseamnă cunoaşterea binelui. Fericirea constă numai în cunoaşterea virtuţii. Nedreptatea şi săvârşirea răului este ca o boală pentru suflet, îl fac urât, nemulţumit, nefericit. A fi drept înseamnă a-ţi domina impulsurile şi a-ţi impune o masură dorinţelor; iar ştiinţa (pentru că este o adevarată ştiinţă) practicării acestor comportamente este virtutea. Această idee supremă, a Binelui, reglează şi explică şi mersul Universului, în care totul există şi acţionează în vederea unui scop, acela al armoniei.

După modelul lumii ideilor a apărut lumea fenomenală, în care fiecare fiinţă sau obiect este doar o “umbră”, o copie imperfectă a ideii respective perfecte. Ideile sunt eterne – asemenea sufletului nemuritor. Fiecare om a contemplat înainte de a se naşte (pe când sufletul său străbătea, conform învăţăturii lui Pitagora, diferite alte vieţi) perfecta lume a ideilor; idei pe care apoi, după naştere, datorită “închisorii” trupului imperfect, a simţurilor, omul le-a uitat. Dar omul şi le reaminteşte, în momentul când caută şi când gaseşte în sine însuşi adevarul raţional: “a căuta şi a învăţa nu înseamnă altceva decat a-ţi reaminti”, spune Platon. Iar forţa care ne propulsează spre amintirea acestor idei nobile este iubirea (eros), care în concepţia lui Platon se identifică cu pasiunea sufletului, cu stimulul, cu dorinţa, cu atracţia exercitată de amintirea acestor valori ideale, cum sunt binele, adevărul, frumosul, dreptatea, valori care generează în om acţiuni bune, drepte, frumoase. Iubirea este deci un exerciţiu etic, purificator, al sufletului. Scopul filosofiei aşadar este de a-l conduce pe om dincolo de realitatea sensibilă, în lumea ideilor; de la aparenţe la esenţe, de la copie la original, de la imitaţie la prototip.

Filosofia duce şi la justa înţelegere a structurii şi a nevoilor unui stat. Şi pentru ca numai filosofii posedă adevărata înţelepciune şi capacitatea de a-i îndruma pe oameni spre cunoaşterea lumii ideilor, numai ei ar trebui să conducă statul : “Neamul omenesc nu va fi eliberat de rău pâna când nu vor fi ajuns la putere adevăraţii filosofi”. Doctrina politică a lui Platon reflectă în mare măsură ideologia partidului aristocraţilor, căruia filosoful îi aparţinea. Societatea perfectă imaginată de Platon (în Republica) trebuie să fie bazată pe o severă deosebire de castă – în vârful piramidei sociale situându-se clasa conducătorilor-filosofi, urmată de cea a militarilor şi , în fine, de cea a celor care muncesc. Primelor două caste li se va interzice orice fel de proprietate privată, membrii acestor caste urmând să fie întreţinuţi de stat. Statul – un stat prevalent agricol – îşi va limita comerţul şi va abandona politica imperialistă.

În funcţie de doctrina ideilor se articulează concepţiile lui Platon şi în alte domenii. Astfel, după Platon fizica nu are nici o valoare ştiinţifică întrucât obiectul său este studiul aparenţelor, al fenomenelor schimbătoare ale naturii, deci a ceea ce nu poate duce la o cunoaştere adevărată. Nici arta nu poate duce la o eliberare din această lume instabilă şi subiectivă a aparenţelor. În schimb matematica şi astronomia îşi pot îndeplini nobila funcţie de a înălţa sufletul din lumea aparenţelor senzoriale spre lumea ideilor. Arta, dupa Platon, nu este altceva decât o sursă de desfătări uşoare, care rămân în zona sentimentului, incitând pasiunile în loc de a le purifica, complăcându-se în a imita sau a copia obiecte şi fiinţe din lumea sensibilă – copii ale ideilor eterne corespunzatoare – în felul acesta arta devine o imitaţie a imitaţiei, o copie a copiei, o aparenţă a aparenţei.

Dupa cunoaşterea ştiinţifică cea mai înaltă, cunoaşterea filosofică, ce conduce la esenţele ultime, la idei, locul imediat următor îl ocupă pentru Platon cunoaşterea matematică. De aceasta ţin cele patru discipline: aritmetica, geometria, astronomia şi ştiinţa armoniei, muzica (mai exact acustica matematică). Însăşi structura intimă a lumii este fondată pe raporturi matematice. În Timeu, Platon “a adunat şi sistematizat cu un spirit riguros matematic principalele doctrine ale ştiinţei greceşti din sec.V î.e.n.. Prin intermediul acestui dialog, care a fost timp de multe secole opera cea mai citită şi mai cunoscută a lui Platon, rezultatele acestei ştiinţe s-au transmis de-a lungul întregii antichităţi şi Evului Mediu” (N. Abbagnano). Pe de altă parte, filosofia lui Platon a avut o influenţă remarcabilă asupra multor concepţii filosofice idealiste europene, din trecut şi până în zilele noastre (fenomenologie, personalism).

În operele sale din tinereţe (din care au mai ramas doar cateva fragmente) discipolul lui Platon, Aristotel, merge pe urmele gândirii maestrului sau, dezvoltând-o şi aprofundând-o, maestru de care apoi, criticându-i teoria ideilor, s-a îndepărtat, până la a ajunge pe poziţii opuse platonismului. În primul rând, conceptul de filosofie, care pentru Platon includea toate celelalte ştiinţe, considerate simple stadii pregătitoare ale cunoaşterii, pentru Aristotel era substanţial diferit. Fiecare ştiinţă se ocupa de un aspect particular al realităţii (sub aspectul cantităţii – matematica; sub aspectul mişcării – fizica); în timp ce filosofia are ca obiect ceea ce există în generalitatea sa, dar folosind şi ea metodele celorlalte ştiinţe: abstracţia, axiomele şi demonstraţia ratională.

IX.Concluzii

Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic ci o analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: “Ce este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăţilor şi virtuţilor sufletului, precum şi proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptăţii ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie că vorbim de Ideea de Cetate, fie de altele).

Bibliografie:

Mânzat I, Istoria Universala a Psihologiei, Buc, Ed. Printech, 2000

Platon, Phaidros, Buc, Ed. Humanitas, 1996

Platon, Republica, Pasajul din dialogul Republica, cartea a VII-a, 5/4a-517c, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986

Enachescu C, Socrate, Buc, Ed. Odeon, 1994

http://en.wikipedia.org/wiki/Platon

 

Psiholog dr. Aurelia Moraru


  •  
  •  
  •  
  •