Traducere si adaptare dupa Olnette Souci, Interdisciplinarite en gerontologie, coordonator Rejean Hebert
Familia reprezinta o veriga indispensabila din lantul ingrijitorilor . Importanta sa este indiscutabila, colaborarea sa aduce un ajutor inestimabil. Ea este aceea care de mult timp, chiar inaintea intrarii in institutie, s-a ocupat de parintele sau in varsta. Ea ii cunoaste gusturile si poate sa-i exprime nevoile. Aceste precizari sunt apreciabile in centrele noastre unde mai mult de 2 din 3 pacienti admit prezenta tulburarilor cognitive.
Pentru familie, spitalizarea in centrul de ingrijire de lunga durata este dificil de acceptat. Aceasta situatie este adesea perceputa ca un esec al tentativelor, abandonarea idealului de a putea supraveghea parintele in universul sau , chiar daca acesta si-a pierdut sever autonomia. Confruntati cu obligatia de a-l plasa, membrii familiei incearca cat mai bine sa se organizeze si sa se ajusteze realitatii institutiei.
O institutie care doreste sa ofere o calitate a vietii superioara beneficiarilor sai trebuie sa favorizeze participarea sporita si mai directa.De altfel, centrele spitalicesti au de castigat daca percep familia ca pe un partener, ca membru – parte a echipei de ingrijire. Contributia sa departe de a fi un accesoriu sau un accident, ea constituie un aport esential pentru toata echipa de ingrijire. Comunicarea se face mai bine, “poarta” este deschisa schimburilor de experienta si informare.
Dificultatile familiilor
Impactul plasamentului unui parinte in varsta intr-un centru de ingrijire este foarte mare pentru familii. Ele traiesc, ca si parintele lor, o noua situatie de viata si dificultatile inerente acestei schimbari.
Situatia gazduirii este perceputa adesea ca sfarsitul unei ideal care a esuat, anii de iubire, de ingrijiri, de supraveghere inutila, traiti prin exorabilele forte care sunt imbatranirea patologica si boala. Stresul familial creste continuu daca parintele este atins de dementa, pierderea functiilor cognitive si emotive fiind foarte greu de acceptat. Intrarea in institutie conduce la partajarea legaturii dintre unul si celalat, aceasta legatura tesuta in timpul anilor, face ca familiile se simt deposedate de ea, prin institutionalizarea varstnicului bolnav.
Daca examinam dintr-o perspectiva sistemica, dificultatile traite de familii se explica prin principiile totalitatii si circularitatii care sunt proprii sistemelor si indica interdependenta membrilor. De la intrarea in institutie, nu doar persoana gazduita sufera ,dar de de asemnea si familia sa, de unde necesitatea de a considera adesea familia ca un obiectiv a interventiei percepand-o ca un colaborator, dar si intr-o mare masura este progresul sau, este vorba de acceptarea sa sau rejectia sa si in functie de aceasta depinde reusita institutionalizarii.
Familia care traieste gazduirea unuia din membrii sai face fata unui proces lung si dificil. Toata functionalitatea sa anterioara trebuie sa fie regandita. Situatia solicita o regandire a rolurilor si o reamenajare a vietii cotidiene. Atat la familii cat si la membrii bolnavi, realitatea astfel traita ne arata existenta schimbarilor in natura responsabilitatilor sale: fiecare evolueaza in doua universuri diferite si relatia trebuie sa fie restituita.
Mai multe schimbari se opereaza la nivelul regulilor deja existente si al acelora create de institutie(orar, functionare diferita). Rolurile sunt schimbate de asemenea si identitatea este perturbata. Pentru parintele gazduit, un rol nou de beneficiar se adauga, in timp ce rolul sau vechi de sef de familie, de sot(sotie) tinde sa se estompeze.
Nevoile familiilor
Familiile au nevoie pentru a li se face un loc in centrul de primire sau gazduire si de a avea o relationare intre ele si organizatiile de sanatate. Ele au nevoie ca cei ce intervin sa inteleaga dificultatile lor, durerea de a plasa parintele, dificultatea de a face fata necunoscutului, de a se adapta functionarii familiei intr-o noua conjunctura, de a imparti controlul cu necunoscutii.
Este indispensabil ca intreg sistemul(pacient si anturaj) sa poata gasi aproape de personalul ingrijitor intelegerea si sustinerea oferindu-le ocazia de a-si exprima angoasele lor, grijile lor, revoltele lor, suferintele lor.
Familiile au de asemenea nevoie de informatii asupra bolii parintelui, asupra ingrijirilor si tratamentului. Ei solicita demonstratii, sfaturi si atitudini pe care sa le adopte fata de comportamentele agresive, de retragere si depresie. Ele au nevoie pentru ca echipa ingrijitoare sa-i invete cum sa se pregateasca pentru ale permite sa fie ajutatori, ingrijitori. Ele au nevoie ca ajutorul lor sa depaseasca temerile, fricile lor. Ajutand familiile oferi anumite cunostinte si anumite deprinderi pentru a fi intr-adevar utile.
Psiholog Dr., Aurelia Moraru
Comenteaza