Ziua în care un părinte se mută într-un cămin sau într-un centru de îngrijire de lungă durată e rareori o zi liniștită. De cele mai multe ori, decizia vine după luni sau ani în care familia s-a ocupat singură de el, acasă, până când nu a mai fost posibil. Articolul acesta e pentru cei care au acum părintele internat în cămin: fiul, fiica sau partenerul care a semnat actele de internare și s-a întors acasă cu un gol în piept.
„Am eșuat?” De ce decizia doare atât de mult
Mulți aparținători trăiesc internarea ca pe un eșec. Au încercat să-l țină acasă, în lumea lui, printre lucrurile lui, chiar și atunci când își pierduse mult din autonomie. Când nu s-a mai putut, mutarea într-un centru pare sfârșitul unui ideal: acela de a avea grijă de părinte până la capăt, cu mâinile proprii.
Vinovăția care apare atunci e firească. Nu arată că ați făcut ceva greșit, ci cât de mult vă pasă. De multe ori, decizia de a cere ajutor specializat este chiar forma de grijă de care părintele are nevoie în etapa aceasta.
Când boala e demența
Mai mult de doi din trei vârstnici care ajung în centre de îngrijire au tulburări cognitive. Dacă părintele dumneavoastră are demență, greutatea e dublă. Pe lângă mutare, pierdeți treptat omul pe care îl știați: nu vă mai recunoaște mereu, își pierde amintirile, uneori devine agitat sau retras.
Stresul familiei crește continuu în aceste situații. Pierderea funcțiilor cognitive și emoționale ale unui om drag e una dintre cele mai greu de acceptat experiențe. Doliul începe, în parte, înainte de despărțire, iar asta are un nume: doliu anticipat. E normal să simțiți tristețe, furie și ușurare, uneori în aceeași zi.
Legătura nu se rupe, se schimbă
Intrarea în instituție împarte legătura dintre părinte și familie cu niște oameni străini. O legătură țesută cu migală de-a lungul anilor trebuie acum împărțită cu personalul centrului, iar multe familii se simt deposedate de ea.
Și rolurile se schimbă. Nu mai sunteți cel care face totul, ci cel care vine în vizită, întreabă, observă. Părintele trăiește într-un univers, dumneavoastră în altul, iar relația trebuie reconstruită pe alte baze. Vizitele, un telefon, un obiect drag adus de acasă, o poveste spusă din nou: toate acestea țin firul întreg.
Familia știe lucruri pe care echipa nu le știe
Familia s-a ocupat de părinte cu mult înainte de internare. Îi cunoaște gusturile, obiceiurile, fricile, felul în care cere ceva fără să spună. Aceste informații valorează enorm pentru echipa de îngrijire, mai ales când părintele nu mai poate vorbi limpede despre el însuși.
De aceea, un centru bun tratează familia ca pe un partener, nu ca pe un vizitator. Comunicarea merge mai bine, iar reușita adaptării depinde în mare măsură de felul în care familia acceptă și susține noua situație.
Părintele internat în cămin: ce puteți cere centrului
Aveți dreptul să fiți informați și implicați. Concret, puteți cere:
- informații clare despre boala părintelui, despre îngrijiri și tratament;
- sfaturi despre cum să reacționați când devine agresiv, se retrage sau pare deprimat;
- să fiți învățați cum să ajutați în timpul vizitelor, ca să nu vă simțiți inutili sau stângaci;
- un loc și un timp în care să vorbiți cu echipa despre grijile dumneavoastră.
Un personal care înțelege durerea de a vă lăsa părintele în grija altcuiva, frica de necunoscut și greutatea de a împărți controlul cu străini vă poate ușura mult această etapă.
Și dumneavoastră aveți nevoie de sprijin
Nu doar părintele suferă, ci toată familia. Toți ar trebui să aibă ocazia să-și spună frustrările, grijile, revolta și tristețea.
Uneori, după ani de îngrijire, oboseala nu trece nici după ce părintele e în siguranță. Semnele la care merită să fiți atenți:
- dormiți prost sau vă treziți cu gândul la el;
- vă simțiți vinovat de fiecare dată când nu ajungeți în vizită;
- vă enervați repede pe cei din jur sau nu mai aveți chef de nimic;
- vă simțiți gol după vizite, iar sentimentul nu trece în câteva zile.
Dacă vă recunoașteți în mai multe dintre aceste semne, o discuție cu un psiholog vă poate ajuta să puneți în ordine vinovăția, oboseala și doliul, ca să puteți rămâne aproape de părinte fără să vă pierdeți pe dumneavoastră.
Dacă treceți prin această situație și simțiți că vă e greu, mă puteți găsi la cabinet, în Constanța, sau online. Găsiți prețul unei ședințe și datele de programare pe site.
Psiholog dr. Aurelia Moraru
Pornind de la Olnette Souci, „Interdisciplinarité en gérontologie”, coord. Réjean Hébert.
Comenteaza