EFECTELE AGRESIVITĂŢII PARTENERILOR ÎN  RELAŢIILE DE CUPLU

Psiholog dr. Aurelia Moraru

Psiholog Noemi Verioti

« O relaţie reprezintă un dans, nu o plimbare singuratică.

Este vorba de armonie, nu de doi oameni cântând fiecare un solo în acelaşi timp ».

Robin Prior şi Joseph O’Connor

 

Observaţiile mai mult sau mai puţin sistematizate din practica psihoterapeutică şi nu numai, au identificat existenţa unor tendinţe îngrijorătoare în societatea contemporană actuală, referitoare la creşterea semnificativă a fenomenelor de instabilitate conjugală, corelată cu o creştere a ratei de divorţialitate, în care manifestarea agresivităţii intramaritale, de la cele mai subtile forme până la cele mai grosiere, a devenit o formă de comunicare habituală, deşi evident disfuncţională şi distructivă. De asemenea aceste fenomene conduc la fragilizarea relaţiilor dintre soţi cumulată cu o psihopatologizare accentuată, la refaceri ale structurii rolurilor feminine şi masculine, la distorsiuni ale exercitării rolurilor maritale.

Unul din factorii cei mai importanţi care contribuie la dezvoltarea nevrozei conjugale şi a agresivităţii intramaritale îl reprezintă ”conflictul modelelor originale”, fiecare partener venind în cuplu cu ”pattern-urile” şi ”experienţele” familiei sale de origine. Întâlnirea partenerilor în cadrul familial nu echivalează cu ”acordul modelelor individuale”, fiind necesară o perioadă de efort şi toleranţă pentru a se putea pune în acord cele două modele şi a se constitui unul nou, ce va reprezenta de fapt o ”nouă identitate”, definitorie şi caracteristică pentru cei doi parteneri.

La începutul formării cuplului conjugal, maniera de adoptare şi exercitare a rolului conjugal este determinată socio-educaţional, fiind tributară modelelor de rol preluate şi interiorizate în cadrul familiilor de orientare; de obicei, soţia preia şi imită mai mult sau mai puţin conştient conduite de rol proprii mamei sale, integrându-le şi filtrându-le prin intermediul propriei sale personalităţi. Similar, soţul reproduce maniere relaţionale, atitudini şi comportamente preluate din modelul oferit de tatăl său.

În perioada de interacomodare sunt frecvente la nivelul cuplului marital confruntări generate de adaptarea şi exercitarea rolurilor conjugale, geneza acestora fiind constituită de divergenţele posibile între cele două modele preluate din două familii, cel mai adesea diferite. Aceste modele de rol sunt investite de parteneri cu valoare de criteriu de referinţă şi evaluare pentru propriul rol. Abaterea partenerului de la exercitarea rolului expectat conduce la accentuarea unui sentiment de insecuritate şi frustrare ce alimentează anxietatea de relaţie. Adultul care caută mereu să identifice modelul matern sau patern în conduita partenerului său erotic şi marital se expune eşecului relaţional, frustrându-şi partenerul şi autofrustrându-se, prejudiciind interadaptarea maritală.

Cauzele conflictului marital patogen rezidă în incompatibilitatea care se stabileşte între modelele maritale şi imaginile ideale de parteneri ale celor doi. Relaţionarea în cadrul cuplului va aduce în actualitate defectele necunoscute sau ignorate în mod inconştient de către cei doi parteneri. Acestea capătă proporţii majore, constituite în noi imagini ale partenerilor şi, în contrast cu imaginile ideale şi cu modelele anterioare, vor avea semnificaţia unor antimodele, care vor deveni sursa, baza conflictelor conjugale. Aceste antimodele constituie şi motivul unor culpabilizări reciproce care vor constitui din punct de vedere faptic, cauza disoluţiei cuplului marital.

Disonanţa cognitiv-afectivă rezultată din transferul de expectaţii şi aspiraţii privind conduita de rol, de la modelul parental la cel conjugal, alimentează tensiuni şi insatisfacţii mutuale. Sunt implicate aici funcţional raporturile conflictuale între trebuinţa primară de identificare cu modelul conjugal-parental de acelaşi sex şi trebuinţa firească de autodezvoltare, depăşire prin negare şi salt calitativ.

Barbatul tradiţional şi femeia modernă –  redefinirea poziţiilor în cuplu

Societatea modernă a produs importante mutaţii în viaţa indivizilor, în relaţiile interumane, în familie, în modelele de comportament, în sistemele de educaţie. Acestea au avut, într-o mare măsură, un efect negativ asupra valorilor şi modelelor tradiţionale de viaţă, inclusiv asupra familiei, a relaţiilor dintre sexe şi a identităţii sexuale. Departe de a fi un act reparator la adresa femeii, egalitatea sexelor a sfârşit prin a produce serioase traumatisme identităţii sexuale a indivizilor, prin feminizarea bărbaţilor şi masculinizarea femeilor.

Bărbaţii au profitat de avantajele naturale pentru a fi dominanţi în societate, ceea ce a făcut ca, odată cu feminismul, femeile să lupte pentru drepturi şi pentru a schimba stilul de viaţă tradiţional care îi era impus femeii, ceea ce a dus la o diminuare a diferenţelor între sexe. Pentru a pătrunde în ”lumea bărbaţilor” a trebuit ca femeia să preia o parte din comportamentul masculin, să fie mai agresive, să îşi inhibe emoţionalitatea, să ia iniţiativă pentru a-şi câştiga independenţa financiară. Odată cu căpătarea acesteia, femeia nu a mai fost nevoită să joace rolul ”evoluţionist” în relaţia de cuplu. Însă acesta nu este cazul multor femei, iar bărbaţii nu îşi schimbă prea uşor mentalitatea şi nu renunţă la avantajele lor.

Referitor la specificul românesc, stu­diul “Spieces. Barbatul tânăr – manual de utilizare(http://www.discoveryspecies.com/) a­rată ca şapte din zece români se încadreaza în ti­po­logia “Bărbatul tradiţio­nalist, tată de familie”. Barbatul tradiţionalist considera ca rolul său este sa aduca bani în casă! Este capul familiei, consideră ca principala sa datorie este să-şi sus­ţi­­nă familia, să câştige suficienţi bani pen­tru siguranţa financi­a­ră, lăsând celelalte îndatoriri pa­ren­tale şi treburile casnice în seama so­ţiilor/par­te­nerelor.

Femeia de astăzi are un altfel de ritm. Şi nu poate munci nebuneşte 10 ore pe zi într-o companie mutinaţională, să vină acasă să prepare trei feluri de mâncare, să înlocuiască becurile arse prin casă, să se ocupe de copii, să îşi aştepte soţul machiată, coafată, îmbracată cu ultima rochie la modă, anticipându-i dorinţele, toate aceste lucruri îndeplinindu-le în triluri de fericire. Iar de aici la conflict nu e decât un pas !

În acelaşi timp, poziţia bărbatului este de asemenea bulversată în zilele noastre. Femeia preluând multe din rolurile lui, suferă şi el anumite transformari, de unde frustrările pentru amândoi şi neînţelegerile.

Fiecare dintre parteneri are tendinţa de a impune celuilalt modelul său, pe care îl consideră cel mai potrivit, adesea fără a ţine seama de temperamentul, preferinţele şi aspiraţiile partenerului ceea ce duce la apariţia unor stări de tensiune emoţional-afectivă şi stări conflictuale în cuplu. Perpetuarea acestor stări conflictuale duce treptat la agresivitate manifestă sau pasivă. Acutizarea stărilor conflictuale intramaritale are consecinţe extrem de nefaste în planul psihosomatic al partenerilor.

Frustrarea ca mod de viaţă. Patologizarea relaţiei de cuplu.

În opinia I. Mitrofan, cuplul marital disfuncţional ”are adesea ca punct de plecare o defectuoasă structurare şi exercitare a rolurilor conjugale. Astfel, adaptarea şi exercitarea parţială, inadecvată sau deformată a rolului conjugal determină perturbări din cele mai grave la nivelul existenţei şi dezvoltării armonioase a sistemului familial.

Cuplurile familiale moderne, deschise, se caracterizează prin această ”confuzie a statuturilor şi rolurilor” partenerilor. Aceasta generează izolare, confruntare, o stare de tensiune permanentă, şi conflicte deschise. Confuzia statuturilor şi incapacitatea de a-şi exercita rolul pentru fiecare din partenerii cuplului marital creează situaţii de frustrare, datorită cărora fiecare din aceştia va proiecta asupra celuilalt propriile probleme.

Dintre reacţiile proprii frustrării se citează agresivitatea, care poate fi orientată asupra obiectului frustrării sau, prin comutare, asupra oricărui alt obiect, regresiunea la modalităţi inferioare de comportament (primitivizarea), depresia şi reacţiile de abandon.

            La individul adult, frustrarea se va manifesta de regulă sub forma unei agresivităţi orientată către sine-însuşi, aşa cum se poate observa destul de frecvent în cazul ”melancoliei reactive” sau în cazurile de ,”suicid reactiv” (Enăchescu, 2003).

Ceea ce este considerat ca fiind caracteristic frustrării este conştiinţa unei stări de privaţiune, care va da naştere unei tensiuni emoţionale, unei nevoi de descărcare, stare explicată uneori prin reaua intenţie a altcuiva, alteori fiind găsită în propriile incompetenţe sau, alteori, este nedeterminată, subiectul frustrat neputând-o lega de o cauză adecvată reală. În acest ultim caz, individul aflat în starea de tensiune caută o pricină, fiind gata să descarce chiar şi în mod neadecvat starea sa de tensiune, dând naştere la numeroase ocazii de conflicte reale, obiective cu cei din jur.

Reacţiile de frustrare sunt variabile, ele depinzând de natura agentului frustrant şi de personalitatea celui supus acţiunii acestui agent. Răspunsul este în general agresiv. Ostilitatea poate viza obstacolul, se poate deplasa asupra unui substitut sau vizează propria persoană. În aceste cazuri, agresiunea, total inhibată, este înlocuită de regresiunea la un stadiu anterior al dezvoltării.

Astfel, conflictul intrafamilial (Enăchescu, 2003) se desfăşoară sub forma unui scenariu patologic ce conduce la ”nevroză conjugală: tensiune emoţională intrafamilială, suprapunerea rolurilor, competiţie, conflict. Această agresivitatea familială cunoaşte diferite forme de manifestare la nivelul cuplului, determinând următoarea gamă de tulburări:

a)                      tulburări psihologice – dificultăţi de comunicare, instabilitate emoţională (iritabilitate, explozii de mânie), insomnii, depresie, anxietate, etc.;

b)                      tulburări somatice şi psihosomatice – boală ulceroasă, hipertensiune arterială, afecţiuni ginecologice şi de dinamică sexuală, anorexie sau bulimie, etc.;

c)                      tulburări de comportament social – separarea sau despărţirea partenerilor, abandon familial, relaţii extraconjugale, conduită de refugiu sau izolare (alcoolism, toxicomanii), tentative de suicid, etc.

Cuplul familial actual suferă mutaţii profunde, necunoscute până acum în decursul istoriei sale, de o gravitate severă. Factorii de coeziune a familiei scad, slăbesc, fiind înlocuiţi rapid cu factori de conflict. Cuplul modern riscă să se dizolve treptat prin devalorizare, iar frustările cumulate, izvorâte din rutina maritală, erodează treptat capacitatea de adaptare a cuplului.

Agresiunea intramaritala a partenerilor care poate îmbrăca cele mai diverse forme, de la cele subtile, de mare finete psihologica, aproape nesesizate de anturaj, la cele grosiere, periculoase, dureroase.

Evenimentele trăite în cuplu, stările conflictuale, frustrările şi carenţele afectiv-emoţionale interiorizate de individ, ca o formă specifică a naturii sale, conturează o personalitate cu manifestări agresive accentuate.. Astfel, agresivitatea ne apare nu ca o boală psihică, ci ca o tentativă de adaptare la realitate, dar una eşuată. Privită din acest unghi, agresivitatea depăşeşte cadrul clinico-nosologic al psihiatriei, înscriindu-se în psihobiografia individului ca experienţă de viaţă. Eul personal al agresivului îşi modifică aspectul şi felul său de a fi în raport cu lumea, ”vede”, ”simte” şi ”acţionează” în mod diferit. Pierderea libertăţii şi a liniştii interioare, sentimentele de izolare şi inferioritate, lipsa siguranţei şi apăsarea eşecului, duc la incapacitate de angajare în noi situaţii. Agresivitatea ne apare astfel ca un mod de viaţă, în care se poate observa eşecul interiorizat al fiinţei umane, ce o domină determinându-i direcţia destinului.

Patologizarea somatică şi substratul psihic agresiv conduc în timp la  patologizarea relaţiei de cuplu, dar nu în ultimul rând la patologizarea psihosomatică a partenerilor.

Bibliografie:

  1. Enăchescu Constantin – ”Tratat de psihosexologie”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003
  2. Hocker J. L.; Wilmot, W.W., Interpersonal Conflict, Wm.C. Brown, Dubuque, 1985.
  3. Horney, K., Conflictele noastre interioare, Ed. IRI, Bucureşti, 1998.
  4. Iamandescu I.B., Psihosomatică generală şi aplicată, Ed. Infomedica, Bucureşti 2009
  5. Mihăescu, V., Psihoterapie şi psihosomatică, Ed. Polirom, Iaşi, 1996.
  6. Mitrofan Iolanda – ”Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
  7. Mitrofan, I., Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
  8. Mitrofan, I.; Ciupercă, C.,  Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 1998.
  9. Mitrofan, I.; Ciupercă, C., Psihologia relaţiilor dintre sexe: Mutaţii şi alternative, Ed. Alternative, Bucureşti, 1997.
  10. Mitrofan, I.; Mitrofan, N., Elemente de psihologie a cuplului, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994.
  11. Mitrofan, N., Dragostea şi căsătoria, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
  12. Niel, M., Drama eliberării femeii, Ed. Politică, Bucureşti, 1974.
  13. Parkinson, L., Separarea, divorţul şi familia, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993.
  14. Sillamy, N., Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.

 

 

 


  •  
  •  
  •  
  •