Bătrâneţea este o boală naturală” (Aristotel)
Cu secole în urmă, bătrâneţea, a preocupat pe gânditori precum Cicero, Seneca, Schopenhauer. Ea a reprezentat o arie de interes şi pentru artişti ca Rembrandt, Michelangelo,Filippino, Lippi, Delacroix ori scriitori ca Margaret Murray.
Îcepând cu sfârsitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, procesele de îmbătrânire au făcut obiectul unor cercetări sistematice.
În 1903, Mecinicov a introdus conceptul de Gerontologie, care este definit ca fiind ştiinta proceselor de îmbătrânire, ea analizând esenţa şi cauzele îmbătrânirii la fiinţele vii. Etimologic, „geros” înseamnă bătrân şi „logos” cuvânt, ştiinţă.
Gerontologia ca ramură a ştiinţelor experimentale, studiază procesele normale, universale şi progresive. Menirea ei este aceea a rezolvării fundamentale a mecanismelor proceselor de îmbătrânire şi a esenţei lor, scăderea capacităţii de adaptare.
În 1909, Ignaz Nascher, a introdus conceptul de Geriatrie, una din ramurile medicinii, care cercetează multidisciplinar aspectele patologice, anormale, individuale, universale şi prin urmare, reversibile ale diferitelor funcţii ale organismului uman. Geriatria este medicina unei grupe de vârste şi ea se constituie într-o sinteză interdisciplinară cu scopul prevenirii, supravegherii, terapiei bolilor vârstnicului şi bătrânului şi readaptarea lor la viaţa socială.
Geriatria a cunoscut o dezvoltare remarcabilă şi s-a impus ca o ramură distinctă a ştiintelor medicale, în ultimele decenii. În a doua jumatate a sec. XX, perioadă ce a fost etichetată şi „epoca omului bătrân”, ca rezultat al cunoaşterii sistematice, interdisciplinare, s-a delimitat în cadrul medicinii, o disciplină nouă de graniţă, Geriatria. La aceasta şi-a adus contribuţia si explozia demografică, cresterea de cinci ori în unele ţări a numărului celor de peste 65 ani.
Geriatrul este în primul rând medic, rolul lui este acela de a preveni, vindeca sau ameliora suferinţa persoanei în vârstă. El este interesat de cum trebuie să arate vârstnicul normal şi sănătos, de modul de prezentare a funcţiilor fiziologice care să-i creeze starea de bien être la o anumită vârsta cronologică.
Geriatria a fost definită ca o medicină a „speranţei”, medicului acestei discipline revenindu-i o mare responsabilitate, aceea a rezolvării complexe şi concrete a patologiei vârstnicului cu numeroasele incindente şi multe necunoscute.
Medicii români prin cercetările lor, au adus contribuţii deosebite cu valoare de pionierat: Marinescu în domeniul neurologiei, Parhon în biologia vârstelor, Ana Aslan în intârzierea sau evitarea fenomenelor de îmbătrânire la vârsta a treia prin abordarea largă a perspectivei ilikibiologică. Aceşti cercetători au reuşit ca prin eforturile de cercetare şi rezultatele recunoscute pe plan naţional şi internaţional, să insufle speranţă oamenilor prin concepţiile optimiste în ceea ce priveşte abordarea fenomenelor complexe ale procesului de îmbatrânire.
Atitudinea terapeutică este diferenţiată în funcţie de patologia individuală, reactivitatea şi biochimismul propriu fiecărei persoane şi vârsta acesteia.
Un loc deosebit il ocupă şi Psihogeriatria, care are o pondere importantă în terapia vârstnicului. Astfel, relevarea particularităţilor comportamentale disfuncţionale şi a diferitelor funcţii şi procese psihice ce ar putea fi ameliorate prin psihoterapie, merită a fi luate în considerare de Echipa de îngrijire a persoanei în vârstă şi de familia acesteia.
Persoana în vărstă este confruntată cu o etapă de viaţă nouă şi prin urmare, cu o nouă experienţă, de aceea şi efortul de adaptare la propriile transformări, la noul statut si rol, este crescut.
Structura personalitătii, educaţia, cultura, mediul, anturajul, dispariţia unor persoane dragi din viată, sentimentul dispariţiei din conştiinţa altora, bolile somatice, trăirea sentimentului de inutilitate, sunt dor o parte din factorii ce au ca impact egoismul, anxietaea socială, depresia, irascibilitatea, conflictualitatea, agresivitatea, labilitatea emoţională.
Investigarea şi suportul medico-psihologic vizează în egală măsură particularitătile involutiei psihice, dar menţin în acelaş timp o atitudine plină de respect pentru resursele biopsice ale vârstnicului şi încredera în ameliorarea suferinţelor prin propria mobilizare şi medicaţia specifică. Mişcarea fizică în spaţiul social şi participarea activă la viaţa socială vin să completeze menţinerea sau recupearea biopsihosocială. Fiecare fiinţă umană este unică şi aceasta face ca şi atitudinea psihoterapeutică sa fie individualizată. Pentru aceasta se are în vedere nu doar boala, ci OMUL ca întreg.
Omul şi contextul formează o unitate indestructiblă, existenţa umană se consumă în strânsă şi permanentă relaţie cu mediul de viaţă natural şi social. Între om şi context se stabilesc relaţii reciproce, interinfluenţându-se.
Conceptul de îmbătrânie diferenţială este relevant, un rol important jucându-l în acest sens şi atitudinile de viaţă ale fiecărei persoane în parte. Prin urmare, determinismul îmbătrânirii este biopsihosocial ceea ce reclamă diversificarea paletei de asistenţă medico-psihosocială. Considerăm că un rol important îi revine şi Psihologiei Sociale pentru a explica cum este modulat procesul de îmbătrânire psihologică.
Modul de îmbătrânire este influenţat şi de stilul interacţional al persoanei bazat pe interrelaţionări nestresante, de nivelul economic şi de concepţia de viaţă în mediul psihosocial cu privire la condiţia îmbătrânirii; toate acestea sunt variabile importante ce au un impact deosebit asupra personalitaţii persoanei în vârstă.
Atunci când avem un bătrân în propria familie, este de dorit să-i acordăm în măsura psibilitătilor, iubire, atenţie şi îngrijiri de calitate, climatul sociofamilial fiind de neânlocuit. Astfel, aportul familiei, este cel mai important factor pe linia îngrijirii persoanei în vârstă.
Într-un studiu efectuat de Francine Ducharme (Interdisciplinarité en Gerontologie, Montreal, 1980, Sous la direction de Rejean Hebert), au fost relevaţi câţiva factori de mare importanţă cu privire la starea de bine a vârstnicilor. Astfel, prezenţa legăturii soţului a fost identificată ca fiind o sursă de susţinere, chiar cea mai importantă. Un factor secundar presupus ca fiind important în ceea ce înseamnă starea de bien être, dar care încă nu a făcut obiectul nici unui studiu sistematic, s-ar referi la strategiile de rezolvare a problemelor utilizate de cuplurile vârstnice, a modului de a se învoi asupra dificultăţilor cotidiene. Există o orientare socială ce se impune prioritar şi este din ce în ce mai precisă, de a menţine la domiciliu vârstnicii, facându-se studii riguroase legate de caracteristicile susţinerii familiale(suportul conjugal) şi al strategiilor de rezolvare a problemelor aceste categorii de vârstă.
Cercetarea a fost realizată indirect pe un eşantion de 150 cupluri prin întrevederi structurate la domiciliu. Un total de 97 de cupluri a fost atribuit unui număr de 10 oganisme, alese aleatoriu, ce au oferit diferite servicii cuplurilor vârstnice din regiune metropolitană a Montrealului. Alte 38 de cupluri, au fost obţinute prin nonutilizatorii de servicii cu ajutorul tehnicii „bulgăre de zăpadă”. O serie de chestionare au fost utilizate cu scopul de a măsura variabilele următoare: suportul conjugal(disponibilitate; reciprocitate; conflict), strategii de rezolvare a problemelor(strategia cognitivă şi strategia axată pe resursele naturale şi comunitare) şi starea de bine(sănătatea) conceputualizată ca fenomen multidimensional incluzând autoevaluarea sănătăţii, satisfacţia vieţii şi satisfacţia conjugală. În plus, anumite variabile demografice şi de control, aşa cum sunt nivelul de stres, capacitatea fizică funcţională, nivelul suportului natural şi a statutului socio-economic, au fost în mod egal măsurate în momentul acestei întrevederi. Durata intervievării a fost 90 de minute şi cei doi soţi au fost chestionaţi separat prin două intervievatoare alese prin hazard.
Rezultatele acestei cercetări
Datele culese au fost analizate sub diverse unghiuri şi au dat loc numeroselor concluzii. Doar rezultatele cele mai pertinente ce privesc practica gerontologică vor fi aici discutate. Astfel, analizele regresiei multiple au demonstrat o contribuţie semnificativă a suportului conjugal şi a anumitor strategii de rezolvare a problemelor cu impact pozitiv asupra stării de bine a sănătaţii celor doi soţi vârstnici. Mai precis reciprocitatea la nivelul suportului conjugal afectiv şi instrumental a fost pozitiv asociată cu satisfacţia vieţii şi a vieţii conjugale. Metodele cognitive sau interne de rezolvare a problemelor, aşa cum ar fi recadrajul sau restructurarea situaţiei problematice şi evaluarea problemei prin mecanisme active, au fost de asemenea în mod pozitiv legate de cel de al treilea indicator al stării de bine. O constatare importantă ce se degajă din acest studiu este aceea că nici una din strategiile legate de mecanismele externe ale rezolvării problemelor sau cele legate de o cercetare de ajutor spiritual, o cercetare de susţinere socială într-o reţea de prieteni, de vecini, de părinţi, unde căutarea şi acceptarea de ajutor aproape de resursele profesionale şi comunitare, nu au fost asociate unuia sau altuia din indicatorii stării de sănătate.
În sfârsit, datele culese sugerează un efect pozitiv şi semnificativ al suportului conjugal asupra mecanismelor cognitive de rezolvare a problemelor; ele înseşi sunt legate în mod pozitiv de „buna stare”. Aceste rezultate sunt în acord cu recentele formulări teoretice care se referă la relaţia între suportul social, mecanismele de rezolvare a problemelor şi sănătate.
Numeroasele studii au demonstrat deja efectele nefaste pe care le poate provoca cererea sau primirea de ajutor creând o situaţie de nonreciprocitate. Importanţa reciprocităţii, în special, la nivelul susţinerii conjugale, pare de asemenea, după prezentul studiu, să aibă un efect direct privilegiat asupra bunăstarii soţilor şi un efect indirect, favorizând strategiile cognitive de rezolvare a problemelor.
Aceste rezultate sugerează intervenanţilor importanţa, nu doar de a ţine seama de disponibilitatea unei surse de suport, dar de asemenea, de reciprocitatea schimburilor(avantajelor) şi a controlului în procesul de rezolvare a problemelor vărstnicilor. Strategiile cognitive sau interne aşa cum este recadrajul şi evaluarea activă a problemei fiind legate de bunăstare, trebuie să dezvolte abilităţile persoanelor, menţinând o relaţie reciprocă cu partenerul în vârstă şi vor contribui, fără îndoială, la menţinerea la domiciliu a acestora, favorizând responsabilităţi vârstnicilor şi creându-le un sentiment de competenţă, necesar calităţii vieţii individului şi familiilor.
Ştiind că despre psihologia îmbătrânirii se mai pot spune încă multe lucruri, ne oprim aici cu speranţa că am înţeles căt de important este a adăuga”viaţă anilor, mai mult decât a adăuga ani vieţii”(Moore) prin angajarea anturajului familial în acţiuni terapeutice, prin informarea corectă a familiei cu privire la modificărilor psihologice ale vârstnicului, modificări ce survin în mod natural în viaţa fiecărui OM.
Psiholog dr.Aurelia Moraru
Cabinet individual de psihologie Constanta
Bibliografie:
Şchiopu,U, Verzea E, Psihologia Vârstelor, Ed. Did. şi Ped., Buc, 1981
Bogdan, C, Geriatrie, Ed. Medicală, Buc, 1997
Dumitru M,Geriatrie, Ed.Medicală, Buc, 1982
Interdisciplinarité en Gerontologie Sous la direction de Rejean Hebert, Montreal, 1980
Comenteaza