Bătrânețea este o boală naturală” (Aristotel)

batranete.jpgCu secole în urmă, bătrânețea, a preocupat pe gânditori precum Cicero, Seneca, Schopenhauer. Ea a reprezentat o arie de interes și pentru artiști ca Rembrandt, Michelangelo,Filippino, Lippi, Delacroix ori scriitori ca Margaret Murray.

Îcepând cu sfârsitul sec. al XIX-lea și începutul sec. XX, procesele de îmbătrânire au făcut obiectul unor cercetări sistematice.
În 1903, Mecinicov a introdus conceptul de Gerontologie, care este definit ca fiind știinta proceselor de îmbătrânire, ea analizând esența și cauzele îmbătrânirii la ființele vii. Etimologic, „geros” înseamnă bătrân și „logos” cuvânt, știință.

Gerontologia ca ramură a științelor experimentale, studiază procesele normale, universale și progresive. Menirea ei este aceea a rezolvării fundamentale a mecanismelor proceselor de îmbătrânire și a esenței lor, scăderea capacității de adaptare.

În 1909, Ignaz Nascher, a introdus conceptul de Geriatrie, una din ramurile medicinii, care cercetează multidisciplinar aspectele patologice, anormale, individuale, universale și prin urmare, reversibile ale diferitelor funcții ale organismului uman. Geriatria este medicina unei grupe de vârste și ea se constituie într-o sinteză interdisciplinară cu scopul prevenirii, supravegherii, terapiei bolilor vârstnicului și bătrânului și readaptarea lor la viața socială.

Geriatria a cunoscut o dezvoltare remarcabilă și s-a impus ca o ramură distinctă a știintelor medicale, în ultimele decenii. În a doua jumatate a sec. XX, perioadă ce a fost etichetată și „epoca omului bătrân”, ca rezultat al cunoașterii sistematice, interdisciplinare, s-a delimitat în cadrul medicinii, o disciplină nouă de graniță, Geriatria. La aceasta și-a adus contribuția si explozia demografică, cresterea de cinci ori în unele țări a numărului celor de peste 65 ani.
Geriatrul este în primul rând medic, rolul lui este acela de a preveni, vindeca sau ameliora suferința persoanei în vârstă. El este interesat de cum trebuie să arate vârstnicul normal și sănătos, de modul de prezentare a funcțiilor fiziologice care să-i creeze starea de bien être la o anumită vârsta cronologică.

Geriatria a fost definită ca o medicină a „speranței”, medicului acestei discipline revenindu-i o mare responsabilitate, aceea a rezolvării complexe și concrete a patologiei vârstnicului cu numeroasele incindente și multe necunoscute.

Medicii români prin cercetările lor, au adus contribuții deosebite cu valoare de pionierat: Marinescu în domeniul neurologiei, Parhon în biologia vârstelor, Ana Aslan în intârzierea sau evitarea fenomenelor de îmbătrânire la vârsta a treia prin abordarea largă a perspectivei ilikibiologică. Acești cercetători au reușit ca prin eforturile de cercetare și rezultatele recunoscute pe plan național și internațional, să insufle speranță oamenilor prin concepțiile optimiste în ceea ce privește abordarea fenomenelor complexe ale procesului de îmbatrânire.

Atitudinea terapeutică este diferențiată în funcție de patologia individuală, reactivitatea și biochimismul propriu fiecărei persoane și vârsta acesteia.

Un loc deosebit il ocupă și Psihogeriatria, care are o pondere importantă în terapia vârstnicului. Astfel, relevarea particularităților comportamentale disfuncționale și a diferitelor funcții și procese psihice ce ar putea fi ameliorate prin psihoterapie, merită a fi luate în considerare de Echipa de îngrijire a persoanei în vârstă și de familia acesteia.

Persoana în vărstă este confruntată cu o etapă de viață nouă și prin urmare, cu o nouă experiență, de aceea și efortul de adaptare la propriile transformări, la noul statut si rol, este crescut.
Structura personalitătii, educația, cultura, mediul, anturajul, dispariția unor persoane dragi din viată, sentimentul dispariției din conștiința altora, bolile somatice, trăirea sentimentului de inutilitate, sunt dor o parte din factorii ce au ca impact egoismul, anxietaea socială, depresia, irascibilitatea, conflictualitatea, agresivitatea, labilitatea emoțională.

Investigarea și suportul medico-psihologic vizează în egală măsură particularitătile involutiei psihice, dar mențin în acelaș timp o atitudine plină de respect pentru resursele biopsice ale vârstnicului și încredera în ameliorarea suferințelor prin propria mobilizare și medicația specifică. Mișcarea fizică în spațiul social și participarea activă la viața socială vin să completeze menținerea sau recupearea biopsihosocială. Fiecare ființă umană este unică și aceasta face ca și atitudinea psihoterapeutică sa fie individualizată. Pentru aceasta se are în vedere nu doar boala, ci OMUL ca întreg.

Omul și contextul formează o unitate indestructiblă, existența umană se consumă în strânsă și permanentă relație cu mediul de viață natural și social. Între om și context se stabilesc relații reciproce, interinfluențându-se.

Conceptul de îmbătrânie diferențială este relevant, un rol important jucându-l în acest sens și atitudinile de viață ale fiecărei persoane în parte. Prin urmare, determinismul îmbătrânirii este biopsihosocial ceea ce reclamă diversificarea paletei de asistență medico-psihosocială. Considerăm că un rol important îi revine și Psihologiei Sociale pentru a explica cum este modulat procesul de îmbătrânire psihologică.

Modul de îmbătrânire este influențat și de stilul interacțional al persoanei bazat pe interrelaționări nestresante, de nivelul economic și de concepția de viață în mediul psihosocial cu privire la condiția îmbătrânirii; toate acestea sunt variabile importante ce au un impact deosebit asupra personalitații persoanei în vârstă.

Atunci când avem un bătrân în propria familie, este de dorit să-i acordăm în măsura psibilitătilor, iubire, atenție și îngrijiri de calitate, climatul sociofamilial fiind de neânlocuit. Astfel, aportul familiei, este cel mai important factor pe linia îngrijirii persoanei în vârstă.

Într-un studiu efectuat de Francine Ducharme (Interdisciplinarité en Gerontologie, Montreal, 1980, Sous la direction de Rejean Hebert), au fost relevați câțiva factori de mare importanță cu privire la starea de bine a vârstnicilor. Astfel, prezența legăturii soțului a fost identificată ca fiind o sursă de susținere, chiar cea mai importantă. Un factor secundar presupus ca fiind important în ceea ce înseamnă starea de bien être, dar care încă nu a făcut obiectul nici unui studiu sistematic, s-ar referi la strategiile de rezolvare a problemelor utilizate de cuplurile vârstnice, a modului de a se învoi asupra dificultăților cotidiene. Există o orientare socială ce se impune prioritar și este din ce în ce mai precisă, de a menține la domiciliu vârstnicii, facându-se studii riguroase legate de caracteristicile susținerii familiale(suportul conjugal) și al strategiilor de rezolvare a problemelor aceste categorii de vârstă.

Cercetarea a fost realizată indirect pe un eșantion de 150 cupluri prin întrevederi structurate la domiciliu. Un total de 97 de cupluri a fost atribuit unui număr de 10 oganisme, alese aleatoriu, ce au oferit diferite servicii cuplurilor vârstnice din regiune metropolitană a Montrealului. Alte 38 de cupluri, au fost obținute prin nonutilizatorii de servicii cu ajutorul tehnicii „bulgăre de zăpadă”. O serie de chestionare au fost utilizate cu scopul de a măsura variabilele următoare: suportul conjugal(disponibilitate; reciprocitate; conflict), strategii de rezolvare a problemelor(strategia cognitivă și strategia axată pe resursele naturale și comunitare) și starea de bine(sănătatea) conceputualizată ca fenomen multidimensional incluzând autoevaluarea sănătății, satisfacția vieții și satisfacția conjugală. În plus, anumite variabile demografice și de control, așa cum sunt nivelul de stres, capacitatea fizică funcțională, nivelul suportului natural și a statutului socio-economic, au fost în mod egal măsurate în momentul acestei întrevederi. Durata intervievării a fost 90 de minute și cei doi soți au fost chestionați separat prin două intervievatoare alese prin hazard.

Rezultatele acestei cercetări
Datele culese au fost analizate sub diverse unghiuri și au dat loc numeroselor concluzii. Doar rezultatele cele mai pertinente ce privesc practica gerontologică vor fi aici discutate. Astfel, analizele regresiei multiple au demonstrat o contribuție semnificativă a suportului conjugal și a anumitor strategii de rezolvare a problemelor cu impact pozitiv asupra stării de bine a sănătații celor doi soți vârstnici. Mai precis reciprocitatea la nivelul suportului conjugal afectiv și instrumental a fost pozitiv asociată cu satisfacția vieții și a vieții conjugale. Metodele cognitive sau interne de rezolvare a problemelor, așa cum ar fi recadrajul sau restructurarea situației problematice și evaluarea problemei prin mecanisme active, au fost de asemenea în mod pozitiv legate de cel de al treilea indicator al stării de bine. O constatare importantă ce se degajă din acest studiu este aceea că nici una din strategiile legate de mecanismele externe ale rezolvării problemelor sau cele legate de o cercetare de ajutor spiritual, o cercetare de susținere socială într-o rețea de prieteni, de vecini, de părinți, unde căutarea și acceptarea de ajutor aproape de resursele profesionale și comunitare, nu au fost asociate unuia sau altuia din indicatorii stării de sănătate.
În sfârsit, datele culese sugerează un efect pozitiv și semnificativ al suportului conjugal asupra mecanismelor cognitive de rezolvare a problemelor; ele înseși sunt legate în mod pozitiv de „buna stare”. Aceste rezultate sunt în acord cu recentele formulări teoretice care se referă la relația între suportul social, mecanismele de rezolvare a problemelor și sănătate.

Numeroasele studii au demonstrat deja efectele nefaste pe care le poate provoca cererea sau primirea de ajutor creând o situație de nonreciprocitate. Importanța reciprocității, în special, la nivelul susținerii conjugale, pare de asemenea, după prezentul studiu, să aibă un efect direct privilegiat asupra bunăstarii soților și un efect indirect, favorizând strategiile cognitive de rezolvare a problemelor.

Aceste rezultate sugerează intervenanților importanța, nu doar de a ține seama de disponibilitatea unei surse de suport, dar de asemenea, de reciprocitatea schimburilor(avantajelor) și a controlului în procesul de rezolvare a problemelor vărstnicilor. Strategiile cognitive sau interne așa cum este recadrajul și evaluarea activă a problemei fiind legate de bunăstare, trebuie să dezvolte abilitățile persoanelor, menținând o relație reciprocă cu partenerul în vârstă și vor contribui, fără îndoială, la menținerea la domiciliu a acestora, favorizând responsabilități vârstnicilor și creându-le un sentiment de competență, necesar calității vieții individului și familiilor.

Știind că despre psihologia îmbătrânirii se mai pot spune încă multe lucruri, ne oprim aici cu speranța că am înțeles căt de important este a adăuga”viață anilor, mai mult decât a adăuga ani vieții”(Moore) prin angajarea anturajului familial în acțiuni terapeutice, prin informarea corectă a familiei cu privire la modificărilor psihologice ale vârstnicului, modificări ce survin în mod natural în viața fiecărui OM.

Psiholog dr.Aurelia Moraru
Cabinet individual de psihologie Constanta

Bibliografie:
Șchiopu,U, Verzea E, Psihologia Vârstelor, Ed. Did. și Ped., Buc, 1981
Bogdan, C, Geriatrie, Ed. Medicală, Buc, 1997
Dumitru M,Geriatrie, Ed.Medicală, Buc, 1982
Interdisciplinarité en Gerontologie Sous la direction de Rejean Hebert, Montreal, 1980