De la tradiţiile medicinei traco-getice la medicina psihosomatică

Autor: Psiholog dr. Aurelia MORARU

Hipertensiunea arteriala si toxemia gravidica

Deosebit de interesant este faptul ca, anticipând descoperirile moderne referitoare la importanţa elementului psihologic în vindecarea bolilor, tracii aplicau deja principiul de medicină ce leagă sănătatea trupului de sănătatea sufletului.

În dialogul “Charmides”, Platon, încercând să-i înveţe pe greci cum se păstrează sănătatea trupului şi sufletului, le vorbeşte despre leacurile şi despre descântecele medicilor ucenici ai lui Zamolxis, punând în gura înţeleptului Socrate următoarele :

“Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-am învăţat cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii traci ai lui Zamolxis, despre care se zice că au darul de a te face nemuritor. Iar tracul acesta arată că medicii greci spun, pe bună dreptate, cele pe care ţi le-am amintit eu acum; numai că Zamolxis, adăugă el, regele nostru care este şi zeu, mai spunea că aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul, şi nici să vindeci capul fără a vindeca trupul, la fel nici trupul nu poate fi vindecat fără a vindeca sufletul, iar tocmai aceasta este pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate la medicii greci, deoarece ei nu ţin seama de omul întreg, fiindcă dacă acesta nu se simte bine, este cu neputinţă ca o parte a lui să se simtă bine“.

Pe lângă inestimabila valoare a dezvăluirilor înaltelor cunoştinţe medicale, de care dispuneau Zamolxis şi ucenicii săi, precum şi descrierea principiului bipartit – tratarea sufletului împreună cu corpul – principiul vrednic de Hipocrates, considerat părintele medicinei, dar anterior acestuia, din citatul redat reies doua concluzii, asupra cărora merită să insistăm :

Platon îi considera pe medicii traci ca fiind superiori medicilor greci, deoarece înainte de a trata boala şi trupul, chiar şi numai o parte a acestuia, ei îngrijeau sufletul, ceea ce constituie echivalentul unei metode foarte moderne.

Totodată, trebuie să reţinem şi faptul că ucenicii lui Zamolxis depuneau un jurământ care, din nenorocire, nu s-a păstrat, dar care se pare că a fost preluat de Hipocrates şi, cu mici modificări, se mai foloseşte şi astăzi de către medicii din toată lumea (G.A. Cârjeu, 1999).

Conceptul de psihosomatism

Cercetarea a arătat că medicina practică de succes a fost de la bun început psihosomatică în esenţa ei. În această privinţă, psihiatrul american O. S. English a definit cuvântul “psihosomatic” ca fiind un termen relativ nou care desemnează una din cunoştinţele elementare de medicină, tot atât de veche ca însăşi arta medicală.

Sunt bine cunoscute structurile contrastante ale şcolii lui Hipocrate din Kos, cu accent pe dinamic, umoral şi psihic (deci şi psihosomatic), precum şi şcoala din Knidos, cu viziune mecanică şi organică (B. Luban, W. Poldinger, F. Kroger, 1996).

Trei mari filosofi ai secolului al XVII-lea s-au preocupat de asemenea de problema relaţiei dintre minte şi corp: Descartes, Spinoza, Leibniz.

Descartes (1595-1650) a edificat o teorie complexă despre interacţiunea lumii corporale (extensio) şi conştiinţă sau suflet (cogitaţio). El trece drept unul din cei mai importanţi exponenţi ai dualismului trup-suflet.

În opera sa de antropologie, Spinoza (1632-1677) a emis teza că toate evenimentele din trup au evenimente paralele în minte, ceea ce nu era altceva decât ideea corpului real (ideoplastie).

Leibniz (1646-1716) a înlocuit interacţiunea psihofizică printr-o armonie prestabilită: un acord predeterminat există între fiecare din evenimentele care au loc între trup şi suflet.

Inventatorul termenului “psihosomatic” este considerat a fi medicul german Johann Christian Heinroth (1773-1843). În 1818 el declara: “Insomnia are de regulă o origine psihică şi somatică, dar orice fază a vieţii poate constitui ea însăşi cauza tulburării“. În 1882 Jacobi a introdus termenul “somato-psihic” cu scopul de a sublinia predominanţa factorilor somatici în evoluţia anumitor boli.

Groos a adoptat de asemenea un punct de vedere psihosomatic, scriind în 1824: „Dacă vom căuta cauza primară a celor mai diferite boli, o vom găsi în influenţa direct dăunătoare a pasiunilor trupului”. El a lucrat în presupunerea că „esenţa bolii mintale este de natură psihosomatică”.

O mostră clasică de autoobservaţie o prezintă clinicianul francez Trousseau în 1830, care-şi descrie experienţa astfel: „Cel mai grav atac de astm pe care l-am avut vreodată s-a petrecut în următoarele împrejurări: bănuiam că vizitiul meu fura din ovăz şi pentru a lămuri lucrurile am mers la hambar ca să măsor rezerva de ovăz. În vreme ce se proceda la măsurătoare, am suferit un atac de astm extrem de puternic care, în mod evident, a fost produs de starea mea emoţională provocată de gândul unui furt mărunt din gospodărie”.

Maudsley a exprimat o concepţie foarte modernă încă din 1876: „Dacă emoţia nu se descarcă într-o activitate fizică exterioară sau într-o acţiune mintală adecvată, ea va acţiona asupra organelor interne şi le va tulbura funcţiile; tristeţea se descarcă imediat pe cale personală prin jelire şi plânset”.

Totuşi, termenii „boli psihosomatice” şi „medicina psihosomatică” şi-au găsit accepţia generală doar în ultimele decenii, după ce adjectivul „psihosomatis” a fost din nou introdus în 1822 de psihanalistul vienez Felix Deutsch. El a definit medicina psihosomatică ca „psihanaliză aplicată în medicină”.

Von Krehl, von Weizsacker şi von Bergmann trebuie socotiţi printre pionierii medicinei psihosomatice americane, care s-au delimitat de domeniul medicinei interne.

Deutsch (1939) a emigrat în Statele Unite, unde a devenit fondatorul medicinei psihosomatice americane. Printre ceilalţi pionieri au fost Dunbar (1947, 1948) şi Alexander (1939, 1948).

În aria şi sub termenul de patologie psihosomatică poate fi cuprins ansamblul anomaliilor în funcţionarea corpului ce rezultă din interacţiunea organismului cu mediul şi din suferinţele, conflictele şi atitudinile inadaptate care afectează aceste interacţiuni. Sub alt unghi, patologia psihosomatică cuprinde pacienţii cu boli somatice a căror apariţie a fost determinată sau favorizată de o anumită raportare psihică faţă de lume sau faţă de ei înşişi. Mai simplu spus domeniul psihosomatic este constituit din toate bolile psihosomatice care prezintă componente psihologice, deşi nu trebuie omis faptul că majoritatea pacienţilor cu tulburări somatice nu sunt, de obicei conştienţi de faptul că sunt sub stres, negând astfel în mod conştient contribuţia factorilor psihostresanţi în apariţia bolilor (G. Ionescu, 1990).

Sistemul psihic uman este structurat de-a lungul unei perioade de timp, măsurată în decenii şi această relativă structurare, aflată sub o continuă influenţare prin sistemul Sine – Societate, suportă greu orice schimbare întrucât aceasta implică pe măsura ei un efort de adaptare. Tocmai de aceea, schimbarea ca şi hiperimplicarea, sunt factorii cu penetrante etiologice în apariţia bolilor psihosomatice. Concretizând elementele acestor doi factori, se poate considera că:

– ruperea rădăcinilor pământului;

– ignorarea ritmurilor biologice şi cosmice;

– anularea creativităţii manipulative prin standardizare;

– creşterea standardizării şi limitarea individualizării,

invalidează efortul de adaptare, contribuind la apariţia eşecului de integrare. Acest eşec acţionează ca o sursă permanentă de frustrare, element etiologic de prim ordin în apariţia bolilor psihosomatice.

B. Luban (1996) spune că: „A lua fiinţa omenească aşa cum este, o combinaţie vie a trupului şi minţii, ea este o singură entitate, fie că este sănătoasă ori bolnavă”.

Factorii psihogeni reprezintă doar un aspect al patologiei; ei trebuie să fie puşi în conjuncţie cu alte aspecte înainte de a ajunge la abordarea comprehensivă care devine atât de importantă în zilele noastre în domeniul patogenezei. Încercarea explicării patogenezei unei boli doar pe baza factorilor psihologici duce la întărirea rezistenţei care există deja în cercurile medicale împotriva gândirii psihosomatice (Hoff şi Ringel).

Tot mai mult noţiunea de sindrom plurietiologic (de exemplu hipertensiune, artrită, astm etc.) tinde să o înlocuiască pe cea de boală. Aceasta din urmă credem că ar fi rezonabil să se limiteze doar la sindrom cu o etiologie dominantă, în raport cu unii factori favorizanţi sau precipitanţi. Am putea exemplifica referindu-ne la boli ca: pneumonia pneumococică, polinoza, reumatism articular acut. Cel mai adesea are loc o sumaţie de tip algebric: a+b+c+…+n a acţiunii diferiţilor agenţi etiologici, rezultanta de tip pozitiv sau negativ, reprezintă inhibarea sau stimularea funcţiei vizate, cu traducerea în fenomen patologic sau în absenţa acestuia.

Tulburările psihosomatice în sens restrâns (psihosomatoze) au în spatele lor o reacţie fizică la o situaţie conflictuală sau de stres. O astfel de reacţie este însoţită de leziuni de ţesut demonstrabile morfologic şi de punere în evidenţă a unor modificări organice. Alegerea unui organ este influenţată de o predispoziţie. Acest grup include cele şapte afecţiuni psihosomatice „sacre” (B. Luban, W. Poldinger, F. Kroger, 1996):

1. astmul bronşic;

2. colita ulceroasa;

3. hipertensiune arterială;

4. neurodermită;

5. artrita reumatoidă;

6. ulcerul duodenal;

7. anorexia versus bulimia.


[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]
  •  
  •  
  •  
  •