Peste albul constiintei mele care se trezea
cu repeziciune se-ntipărea ca o nelinistitoare pată
ultima întrebare abil strecurată, prin portile visului ce tocmai se-nchidea:
-De ce plânge lumina picurând, printre ramurile de tei si de agud?
Si ochii deschizînd, mecanismul ceasornicului florar al sufletului meu
iar se pornea, măsurând, estimand trecerea timpului si calitatea timpurilor
prin intensitatea cu care lumina din cer curgea, făcându-l să se deschidă
într-un larg si auriu surâs de păpădie, sau să se replieze oftând
cu tristetea siniliilor zorele, ce cocotate pe gard în amurg
în urma soarelui privesc, reîntoarcerea lui asteptând.

Ana Solcan


  •  
  •  
  •  
  •