De ce minţim? Psiholog: Cu cât minţi mai puţin, cu atât te transformi într-o persoană mai puternică
Alina Vasile
Cu toţii minţim. Este o caracteristică universal umană: fie că este vorba despre o persoană bună, care spune o minciună pentru a nu răni sentimentele cuiva, fie că vorbim despre minciuni distructive.
Nu orice părinte îi poate spune copilului aflat încă la o vârstă fragedă, cum a fost adus pe lume sau cine este Moş Crăciun. Iar poate cea mai uzuală minciună este răspunsul la întrebarea “Ce faci?” Ne-am obişnuit să spunem “Bine”. A devenit chiar un automatism. Când suntem întrebaţi ce mai facem, nu ne apucăm să-i povestim interlocutorului că de dimineaţă ne-am certat cu partenerul de viaţă sau că la birou am primit o mustrare din partea şefului sau că banca ne-a mărit rata creditului. Într-un cuvânt, minţim. Şi facem asta la ce mai simplă întrebare posibilă. Pe de altă parte, însă, susţinem sus şi tare că onestitatea este importantă într-o relaatie.
Minciuna, spune Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts, este o deprindere de bază pe care o învăţăm de la vârsta de trei ani. Mai mult, o vom folosi ca mijloc de a atinge succesul: social, profesional, sexual, politic. Doctorul psiholog Aurelia Moraru este de părere că un copil mic, care cu greu face distincţie între real şi imaginar, alterează adevarul, dar că nu minte. Când el fabulează sau înfrumuseţează realitatea, nu face decât să cedeze unei tendinţe normale. Adevarata minciună apare după vârsta de şase sau şapte ani, constituind apropape întotdeauna o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare.
Din punct de vedere religios, minciuna este considerată a fi un păcat. Însă cea de-a nouă poruncă este “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”, nu “Să nu minţi”.
Potrivit doamnei doctor psiholog Aurelia Moraru, principalele motive pentru care ascundem adevărul ţin de evitarea disputelor, de comoditate, de evitarea complexelor de inferioritate sau pentru a nu deranja alte persoane. Denigrarea, evitarea responsabilităţii sau afilierea la anturaj sunt alte motive ce stau la baza unei minciuni.
Minciună poate fi considerată şi omisiunea, adică atunci când o persoană “uită” să amintească un aspect important al unei întâmplări reale.
Există şi cazuri în care o persoană care minte va recunoaşte adevărul dacă i se oferă şansa. Practic, îşi dă seama că dacă există suspiciuni privind veridicitatea evenimentelor relatate provoacă mai mult rău continuând cu minciuna decât dacă recunoaşte adevărul.
Când ajungem să credem propriile minciuni
În urma unui studiu publicat în Jurnalul de Psihologie Aplicată, cercetătorii au descoperit că 60 la sută din subiecţii chestionaţi au minţit cel puţin o dată în timpul unei conversaţii de 10 minute, înregistrată video.
Mai mult, subiecţii credeau că au fost sinceri. Abia când au vizionat înregistrarea au descoperit că au spus lucruri neadevărate.
Atunci când ajungem să minţim şi nici măcar nu conştientizăm acest lucru, îi păcălim nu numai pe cei din jur, ci şi pe noi înşine. Acest lucru are ca explicaţie faptul că motivaţia minciunii este, de obicei, legată de stima de sine şi de auto-conservare.
În sprijinul acestei afirmaţii, aduc drept exemplu două persoane extreme de cunoscute ca urmare a acţiunii lor din ultima perioadă: actorul Charlie Sheen şi liderul libian Muammar Gaddafi.
“Iau un drog care se numeşte drogul Charlie Sheen. Nu este disponibil pentru că dacă îl vei încerca, vei muri. Faţa ţi se va topi şi copiii tăi vor plânge deasupra trupului descompus” – Charlie Sheen
“Ne băgăm degetele în ochii celor care se îndoiesc că Libia este condusă de altcineva și nu de propriul ei popor” – Gaddafi
“Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui, să nu mai aibă respect nici pentru sine nici pentru ceilalţi”, spune un citat al lui Anton Pavlovici Cehov.
Fie că este vorba despre un actor dependent de droguri sau de un dictator, unii oameni sunt de-a dreptul convinşi că au dreptate, intrând într-o stare de negare.
„Cele care se mint sunt persoanele care trăiesc într-o lume ireală. Aceste persoane au o structură psihică inflexibilă, nu admit decât perfecţiunea, prin urmare tot ceea ce este cât de cât aproape de natura umană păcătoasă le repugnă. Şi atunci, decât să înţeleagă, decât să admită „păcatul originar”, preferă acest eden iluzoriu„, ne-a explicat doctorul psiholog Steluţa Zimbreanu.
Care sunt semnele ce trădează o persoană care minte
Oricine şi-ar dori să îşi dea seama când este minţit, dar uneori ne găsim în situaţia în care acceptăm o minciună doar pentru simplul fapt că adevărul ar fi de nesuportat. Există şi situaţii în care oamenii sunt atât de disperaţi să creadă că durerosul adevăr este o minciună, încât caută semne ale falsităţii, acolo unde ele nu există.
Pentru a identifica o minciună trebuie luat în calcul şi motivul pentru care o persoană ne-ar ascunde adevărul. Cel mai bun exemplu este cel al copilului care îşi minte părinţii pentru a nu fi pedepsit.
Prin urmare, dacă sunteţi convinşi că o persoană are motive să vă mintă şi v-a lăsat impresia că ascunde adevărul fiţi atenţi la câteva aspecte. Primul pas în a descifra limbajul corpului unei persoane care minte este să îi cunoaşteţi obiceiurile dintr-o conversaţie obişnuită, când nu există niciun fel de presiune. Astfel veţi reuşi să observaţi când apar schimbări.
Observaţi în ce fel stresul afectează comportamentul. Cele mai multe semne pe care le implică o minciună au drept cauză stresul resimţit de minte şi de corp în momentul în care ascundem adevărul – s-ar părea că oamenii nu sunt făcuţi pentru a denatura adevărul, iar într-o astfel de situaţie apar semne uşor de identificat.
Iată şi o listă a celor mai întâlnite modificări în comportamentul unei persoane care ascunde adevărul. Este bine de reţinut, însă, că aceleaşi „simptome” apar în cazul persoanelor stingherite de o anumită conversaţie.
1. Remarcaţi schimbări în tonalitatea vocii. Atunci când spun ceva fals, este normal pentru oameni să îşi modifice tonul vocii, fără să-şi dea seama. Acest lucru este cauzat de tensiunea produsă de acţiunea de a minţi. Tonalitatea vocii poate fi mai ridicată sau mai scăzută comparativ cu cea utilizată în conversaţiile normale.
2. Mişcări exagerate ale corpului sau lipsa lor. Oamenii tind să se mişte cât mai puţin atunci când mint sau gesticulează exagerat de mult, tocmai pentru a nu da de bănuit. Fecare dintre aceste „simptome” sunt cauzate de stresul prin care trece persoana care minte, în încercarea de a construi o poveste care să susţină minciuna.
3. Fiţi atenţi la ochi. Uneori este suficientă o simplă privire pentru a transmite ceva, iar majoritatea persoanelor întâmpină dificultăţi în a minţi pe cineva privindu-l în ochi. Din nou, pentru a nu da impresia că minte, unele persoane menţin contactul vizual cu interlocutorul mai mult decât în mod obişnuit.
4. Gesturi care trădează stresul persoanei care minte: clipeşte şi înghite des, se scarpină insistent, zâmbeşte excesiv. Dacă este descoperită, o minciună poate atrage dezamăgiri mai mari decât simpla recunoaştere a adevărului. Tocmai conştientizarea acestui fapt îi face pe cei care mint să simtă un disconfort şi să acţioneze diferit.
„Cel mai important semn că o persoană a început să mintă, să ascundă o parte din programul său, este ieşirea din rutină. Daca este un soţ/ o soţie care comite adulter, va dezvolta comportamente oarecum neobişnuite: fie devine mai tandru, fie mai irascibil, este mai atent la ţinută, începe să acorde sau să propună o mai mare libertate partenerului de viaţă; telefoanele personale nu mai sunt lăsate întâmplător„, ne-a explicat Steluţa Zimbreanu.
5. Privirea este îndreptată spre partea dreaptă. Atunci când privim spre dreapta sus este stimulată acea parte a creierului responsabilă de imaginaţie (adică inventăm lucruri), în timp ce privirea orientată spre stânga sus stimulează partea creierului asociată cu amintirile (iar atunci spunem adevărul).
6. Atingerea nasului sau acoperirea feţei. Aceste obiceiuri sunt specifice copilăriei şi reprezintă o încercare a subconştientului de a “acoperi” minciuna.
7. Ochi mari, privire nevinovată. Este un alt gest caracteristic copilăriei, prin care transmitem mesajul “cine, eu?!”
8. Pauză în vorbire. Nu sunt mulţi cei care au capacitatea de a veni cu o explicaţie plauzibilă pe moment, motiv pentru care au nevoie de timp pentru a inventa ceva, astfel se explică pauzele în timpul conversaţiei. De obicei, pauza este făcută chiar înainte de minciuna în sine. Câteva întrebări bine puse vor scoate la iveală detalii care se contrazic, pentru că o minciună este mai greu de ţinut minte decât evenimentele reale.
Pe cine minţim? Cel mai des ascundem adevărul celor apropiaţi nouă (mama, tata, soţul, soţia, copiii, prietenii), pentru că aceştia sunt cei cu care ne împărţim timpul şi spaţiul locativ şi atunci viaţa noastră devine pentru ei ca o agendă uşor de verificat”, a explicat dr. Zimbreanu.
Cum reacţionăm în faţa minciunii
Părerea doamnei doctor psiholog Steluţa Zimbreanu este că atunci când o minciună salvează imaginea de sine a persoanei care minte, persoana minţită poate accepta minciuna, adică poate face o alianţă psihologică, cu condiţia ca minciuna să fie suportabilă emoţional. daca minciuna devine un modus vivendi nu ii ramane decat sa il confrunte pe cel care minte cu propriile afirmaţii sau comportamente.
„Toată lumea se plânge, într-un fel sau altul, de minciună. De aceea, unul dintre comportamentele pe care o persoană şi le însuşeşte în terapie este acela de a alege întâi să nu se mai mintă, să nu mai ocolească subiecte dureroase pentru sine. Odată început acest demers, persoana se confruntă cu fricile, cu ruşinile care stau la baza unui comportament mincinos. Paradoxal, cu cât minţi mai puţin, cu atât te transformi într-o persoană mai puternică şi mai relaxată„, a declarat pentru adevărul.ro, Steluţa Zimbreanu.
Există însă şi persoane care evită din jenă o confruntare, în timp ce altele rup relaţiile cu persoana care le-a trădat încrederea, se îndepărtează. „Au existat persoane (n.red. printre cele care au trecut prin cabinet) care au fost minţite, dar s-au „trezit” şi au făcut curat în relaţiile lor; au existat şi persoane care minţind nu mai ştiau nici ele ce să creadă despre minciună şi adevăr, dar au reuşit, în final, să cureţe spaţiul şi să ajungă la adevăr fiind profund motivate”, ne-a spus Aurelia Moraru.
Prin urmare, minţim într-un efort de a crea o „versiune” mai bună a noastră: minţim despre realizările şi aptitudinile noastre, pentru ca alţii să ne privească cu mai mult respect. Minţim pentru a acoperi anumite greşeli şi pentru a nu fi traşi la răspundere . În alte circumstanţe, minţim pentru a nu răni sentimentele cuiva drag şi, ca un bonus, ne asigurăm că acel cineva îşi menţine o părere bună despre noi.
Cu alte cuvinte, minţim pentru că funcţionează şi pentru că obţinem beneficii. Când minciuna este descoperită şi are mai multe dezavantaje decât avantaje, abia atunci ne gândim, unii dintre noi, să recunoaştem adevărul.
Sursa:http://www.adevarul.ro
Comenteaza