Craciunul este una din cele mai importante sarbatori religioase, este sarbatoarea Nasterii Domnului, prilej de bucurie, pace si liniste spirituala. Craciunul ii introduce pe romani intr-o atmosfera unica, este o zi in care se daruieste si se primeste multa iubire si caldura sufleteasca. Craciunul reprezinta momentul magic al reinnoirii si renasterii si este, de asemenea, inceputul unei perioade rituale de renovare a anului cosmogonic.
Romanii se pregatesc din vreme pentru a celebra Nasterea Mantuitorului, viata, daruirea. Pregatirea debuteaza cu postul din jumatatea lunii noiembrie, perioada de introspectie sufleteasca ce are darul renasterii spirituale a fiintei umane.
Craciunul romanesc este sarbatoarea vietii si a luminii, a soarelui invocat in cea mai lunga noapte a anului ceea ce corespunde solstitiului de iarna, pentru a capata puteri si a invinge intunericul, iar ziua sa inceapa din nou sa creasca.
Cu mii de ani in urma, stramosii nostri, care traiau intr-o minunata armonie cu natura si cu ritmurile ei, sarbatoreau in noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie evenimentul solstitiului de iarna, perioada critica in mersul Timpului. Soarele se afla atunci in cel mai „slab” moment al sau, dandu-ne cea mai scurta zi din tot anul, iar anticii credeau ca nu mai are forta si trebuie hranit si ajutat.
In unele zone ale tarii, se rostogolesc de pe dealuri roti aprinse in noaptea de Craciun, in altele se aprind busteni – poate urme ale unor stravechi ritualuri solare. Probabil, oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a vietii si a mortii, a invierii si a vietii de dincolo, care guverna ritmul existentei lor pamantene, al vegetatiei, al agriculturii. Viata si moartea erau considerate doua fatete firesti ale aceleiasi realitati, iar stramosii nostri nu cunosteau teama de moarte si de neant. Ei aveau un reper de nezdruncinat: credinta in nemurirea sufletului.
Credinta si legende
Pentru lingvisti, semnificatia cuvantului „Craciun” este inca insuficient cunoscuta. Unii sustin ca ar proveni din limba latina, si anume din „creatio”, care inseamna creatiune, nastere. Altii sustin ca e vorba de un cuvant mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei. In folclor se spune ca Fecioara Maria, cand trebuia sa nasca pe Fiul lui Dumnezeu, umbla, insotita de Iosif, din casa in casa, rugandu-i pe oameni sa-i ofere adapost. Ajungand la casa unui anume Craciun, este dusa de sotia acestuia in grajd, unde da nastere lui Iisus. De asemenea, se spune ca in noaptea sfanta a nasterii lui Hristos s-au deschis cerurile si Duhul Sfant a coborat deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminand grajdul in care domnea intunericul. Deci Craciunul este o sarbatoare sfanta care aduce lumina in sufletele oamenilor.
Colindele de Craciun
Sarbatoarea Craciunului este anuntata prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Nasterea Mantuitorului. Colindele de iarna sunt texte rituale cantate, inchinate Craciunului si Anului Nou; ele sunt considerate cele mai vechi forme literare si la noi sunt atestate inca din evul mediu, originea lor se pierde in vechimile istoriei poporului roman. Evocand momentul cand, la nasterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a calauzit pe cei trei regi magi la locul nasterii, copiii – cate trei, ca cei trei magi – merg din casa in casa cantand colindul „Steaua sus rasare…” si purtand cu ei o stea. Ajunul Craciunului incepe cu colindul „Buna dimineata la Mos Ajun!”, cand casele frumos impodobite isi primesc colindatorii. Acestia sunt rasplatiti de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri si chiar bani. Unele cantece de colindat au fost realizate de compozitori de muzica culta, cum ar fi „Iata vin colindatorii”, de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunata”, de D. G. Kiriac, „Domnulet si Domn in cer”, de Gheorghe Cucu. Colindele, precum si obiceiurile colindelor sunt prezente si la alte popoare si s-ar putea ca ele sa dateze din timpul romanizarii. De pilda, colinda romaneasca „Scoala gazda, din patut” exista si in alte regiuni, in afara granitelor.
O veche traditie este „mersul cu icoana“, un fel de colindat care se face de catre preotii comunitatii locale cu icoana Nasterii Domnului, binecuvântând casele si creştinii.
Obiceiuri
De data mai recenta este obiceiul impodobirii bradului de Craciun pentru seara de 24 decembrie. In timpul noptii, Mos Craciun aluneca prin hornul caminului si lasa daruri pentru toata lumea in cismele puse anume sau sub brad. Un obicei frumos il constituie si trimiterea felicitarilor cu urari facute rudelor, prietenilor si cunostintelor. Chiar daca sarbatoarea Craciunului s-a laicizat intr-o oarecare masura in timpurile moderne, Craciunul este asteptat si praznuit in toata societatea cu bucurie si buna dispozitie. Pregatirea mancarurilor capata dimensiunile unui ritual stravechi: carnatii, toba, cartabosii , raciturile, sarmalele, friptura de porc, ciorba de oase. Nelipsite sunt si dulciurile: cozonac, placinta,lipiile. Toate acestea vor face parte din masa de Craciun, fiind insotite si de bauturi: tuica, palinca si vinuri diverse.
Originile acestei sarbatori
Craciunul este o sarbatoare crestina celebrata la 25 decembrie in fiecare an(dupa calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (dupa calendarul iulian) si face parte din cele 12 sarbatori domnesti (praznice imparatesti) a Bisericilor bizantine, a treia mare sarbatoare dupa cea de Pasti si Rusalii. El comemoreaza nasterea Mantuitorului Iisus din Nazareth in orasul Bethleem, eveniment care, dupa traditie, a avut loc la 25 decembrie i.Hr. In multe tari sarbatoarea se prelungeste in ziua urmatoare, 26 decembrie, fiind numita „a doua zi de Craciun”. Solstitiul de iarna a fost celebrat inainte de era crestina, astfel romanii sarbatoreau Saturnaliile intre 17 si 24 decembrie. Ei sarbatoreau si „nasterea soarelui neinvins” („sol invictus”) la solstitiul de iarna (catre 21 decembrie), cand zilele reincep sa se lungeasca, un cult preluat de la persanii care-l adorau pe Mithra – zeul soarelui. In Occident, in anul 354, Liberiu, papa Romei, fixeaza sarbatoarea nasterii Domnului Iisus pe 25 decembrie, fara insa a stabili vreo data exacta a nasterii acestuia, si stabileste modul celebrarii inceputului crestinismului, asimiland sarbatorile populare si pagane deja existente cu ocazia solstitiului de iarna.
In Rasarit, gnosticii nu sarbatoreau Craciunul, ci Boboteaza, serbata pe 6 ianuarie. Mai tarziu, cele doua evenimente – nasterea si botezul – se sarbatoresc in aceeasi zi de toata crestinatatea: in Occident pe 25 decembrie, iar in Orient pe 6 ianuarie. Acestor doua, romanii le vor asocia vizita magilor, iar galicii nunta din Cana Galileii, incat Craciunul a ajuns sa fie sarbatoare tripla. Cu timpul, toate Bisericile crestine, cu exceptia Bisericii armene, au separat aceste sarbatori, incat in zilele noastre aproape toata crestinatatea foloseste obiceiul vechi roman, Craciunul fiind sinonim cu nasterea lui Iisus.
Psiholog dr. Aurelia Moraru
super,inca nu stiam