Copilul crescut de un singur părinte și relația între educație, stima de sine și comportament

Copil înseamnă orice persoană din lume în vârstă de până la 18 ani.
Atașamentul între copil și părinte se construiește gradat, dar pare să apară complet la vârsta de aproximativ șapte luni. Prin procesul de interacțiune cu părinții, atașamentul se construiește treptat prin diferite căi. Copilul se naște pregătit să reacționeze într-o anumită manieră față de părinți și, la rândul lor, părinții se comportă și ei într-un anumit mod cu copilul. Treptat interacțiunea se dezvoltă, copilul și părinții se acomodează și, astfel, se formează relația de atașament între ei. Înainte de aceasta, copilul nu pare să se tulbure în mod deosebit dacă este separat de părinții săi, dar după aceasta el va plânge sau va afișa diferite simptome de suferință.
Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană, o instituție stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi și societate. Ea se regăsește la toate popoarele și toate comunitățile și în mod obișnuit a fost definită ca fiind un grup de persoane ce sunt unite prin actul căsătoriei sau rudenie, duc o viață comună bazată pe sentimente, aspirații și interese comune.
Murdok definea familia ca fiind ”grupul social ai cărei membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub aspect economic și au grijă de copii.”
Societatea contemporană se confruntă cu o problematică nouă în ceea ce privește viața de familie, noile forme de constituire și de organizare a cuplurilor. Odată cu schimbările care s-au produs în plan economic, cultural și educațional, s-au diversificat și opțiunile populației. Schimbările profunde din societate au avut un impact deosebit asupra structurii și funcțiilor familiei. Din această cauză, chiar și termenul de familie a devenit ambiguu, el tinde să acopere realități semnificativ diferite de cele caracteristice societății tradiționale. Au apărut astfel, noi tipuri de familie ce se doresc a fi modele alternative ale familiei clasice :
• cupluri consensuale
• cupluri fără descendenți
• familii monoparentale(materne sau paterne)
• persoane divorțate cu sau fără descendenți
• persoane văduve
• persoane celibatare
• mame-fete (mame celibatare)
A. Tofler menționează că în SUA, numărul familiilor monoparentale este foarte mare (unul din șapte copii este crescut de un singur părinte, iar în mediile urbane, proporția este de unul la patru incluzând și copii nelegitimi, copii adoptați de femei singure sau chiar de bărbați singuri).
În cadrul familiei monoparentale, oricare ar fi părintele singur (mama sau tata), acesta va trebui să se adapteze unui anumit stil de viață ce comportă mai multe solicitări și un alt mod de interacțiune în vederea reacomodării și reconsolidării familiei atât în plan intrafamilial cât și societal.
Familiile monoparentale antrenează un sistem specific de acțiune și comunicare, bazat pe anumite priorități, practici și valori. În cadrul lor se produc perturbări de rol, anumite funcții se pot diminua sau dimpotrivă, are loc o potențare a acestora. Apar de asemenea și dificultăți de ordin material prin insuficiența veniturilor ce se repercutează asupra satisfacerii în mai mică măsură a unor nevoi. Perturbări apar și în plan biologic prin confruntarea cu probleme legate de sexualitate. În plan afectiv, consecințele pot fi, uneori de-a dreptul dramatice atât pentru părinte ce se simte frustrat de dragostea împărtășită cu partenerul cât și pentru copilul ce nu mai poate beneficia de suportul emoțional al părintelui absent. Disfuncționalități apar și în sfera comunicării și a sociabilității în urma complexelor de inferioritate pe care copiii le resimt în comparație cu copiii ce provin din familiile bine structurate având de suferit mai târziu chiar inserția lor socială. În plan educativ apar carențe la o parte din acești copii atât din cauza că părintele singur este prea ocupat și nu mai are timp suficient pentru comunicare și control al copilului, acesta intrând în diferite anturaje cât și din cauza identificării copilului cu modele negative în absența unui model parental ferm. Caracterul ființei umane se formează pe parcursul vieții, nu este un dat, de aceea este bine de știut că atunci când într-o familie lipsește un partener, pentru a suplini absența acestuia, părintele ar putea alege pentru copilul său un model pozitiv și prin observație, interacțiune și învățare, copilul s-ar putea modela prin internalizarea și reproducerea comportamentelor acceptate și valorizate de societate.
Imaginea de sine și Stima de sine sunt procese complexe și implică mai multe dimensiuni. În cadrul imaginii de sine, facem distincția între Eul (sinele) real, Eul (sinele) viitor si Eul (sinele) ideal.
Eul real este rezultatul experiențelor noastre, cadrului social și cultural în care trăim. Eul real cuprinde:
Eul fizic care structurează dezvoltarea, încorporarea și acceptarea propriei personalități. Imaginea corporală structurează gradul în care te simți confortabil în corpul tău și cu corpul tău.
Eul cognitiv se referă la modul în care sinele receptează și structurează informațiile despre sine și lume, aici este inclusă și memoria autobiografică.
Eul emoțional (Eul intim) sintetizează totalitatea sentimentelor și emoțiilor față de sine, lume și viitor.
Eul social (Eul interpersonal) este acea dimensiune a personalității pe care suntem dispuși s-o expunem lumii (“vitrina persoanei”).
Eul spiritual reflectă valorile și jaloanele existențiale ale unei persoane.
Eul viitor (Eul posibil) vizează modul în care persoana își percepe potențialul de dezvoltare personală și se proiectează în viitor. Eul viitor încorporează repertoriul aspirațiilor, motivațiilor și scopurilor de durată medie și lungă. Importanța Eului de viitor în structura personalității, subliniază rolul familiei și al școlii în dezvoltarea la copii a atitudinii optimiste față de propria persoană și față de lume. Optimismul este energizant, directiv și constructiv, dă un sens și scop vieții. Pesimismul are un efect inhibitiv, blocant, evitativ și distructiv și poate determina starea de alienare.
Eul ideal este ceea ce ne-am dori să fim, dar în același timp suntem conștienți că nu avem resurse reale să ajungem. El poate fi atins, pentru aceasta ne mobilizăm și luptăm. Diferența dintre Eul ideal și Eul viitor este aceea ca cel din urmă conține elemente realiste și prin urmare este realizabil. Eul Ideal are un rol pozitiv prin jalonarea traiectoriei Eului viitor și nu se interpune ca o finalitate dorită.
Stima de sine se află în strânsă legătură cu imaginea de sine. Stima de sine reprezintă o dimensiune fundamentală pentru ființa umană, indiferent că ne referim la copil, adult sau vârstnic, indiferent de cultură, interese, personalitate, statut social, abilități. Stima de sine se referă la modul în care ne evaluăm pe noi înșine, cât de buni ne considerăm comparativ cu propriile expectanțe sau cu alții. Ea este dimensiunea evaluativă și afectivă a imaginii de sine.
Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere și încredere în forțele proprii. Copiii cu stima de sine joasă se simt nevaloroși și au frecvente trăiri emoționale negative, cauzate de cele mai multe ori de trăirea unor experiențe negative. Adulților le revine obligația de a identifica cauzele stimei de sine reduse și de a-i dezvolta copilului abilități de a-și modifica atitudinile negative față de sine. Adeseori copilul se gândește că „nu este bun de nimic, că este un prost, că pe el nu-l iubește nimeni, că este urât”. Pentru a se simți ființe umane valoroase, este necesar ca ei să fie ajutați de adulți: părinți, educatori, consilieri, psihologi.
Psihologul american Carl Rogers intervenea în psihoterapie prin iubirea necondiționată a ființei umane. Ea este iubită chiar și atunci când greșește și este ajutată să se înțeleagă și să depășească eșecurile prin schimbarea strategiei de soluționare a problemei. Experiențele din timpul copilăriei au rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine care se formează pe parcursul vieții din experiențele și acțiunile la care participă ființa umană, încă de la nașterea sa.
Dacă părinții i-ar înțelege pe copii, aceștia, ar găsi singuri soluția. Uneori împrejurările de viață nu sunt prea generoase cu copiii și ei suferă din cauza absenței de identificare cu modelul parental și a absenței suportului emoțional și instrumental. Familia este aceea care ar trebui să ofere tinerelor mlădițe bogăția resurselor identitare, dar nu așa se întâmplă și în cazul familiilor monoparentale.
Ce ar trebui să știm atunci când un copil dezvoltă o reacție neașteptată sau un simptom?
Cu siguranță, în spatele unei reacții sau simptom se ascunde ceva și nu întotdeauna putem descifra despre ce anume ne vorbește comportamentul copilului. Dacă părinții nu pot înțelege, nici copilul nu se înțelege tocmai pentru că părintele nu-l înțelege, dar întotdeauna există un motiv și este firesc să încercăm să-l aflăm. Sub orice reacție, sub orice simptom se ascunde o intenție, numai că simptomul este asemenea unei metafore ce ascunde un sens mai profund, care se dorește a fi cercetat, aprofundat, descoperit, decriptat.
Studiu de caz: M, elev, 14 ani. A fost adus de tată în cabinetul de consiliere în momentul în care situația la învățătură a devenit critică și copilul fura în mod sistematic de la bunică, colegi și părinte. Mama a plecat pentru a lucra în străinătate și s-a divorțat de tatăl copilului, aceasta a intrat într-o relație de concubinaj cu un alt bărbat. În această perioadă nu a mai menținut legătura cu fiul ei, nu i-a oferit suportul emoțional și financiar, copilul rămânând în grija bunicii pe linia tatălui. Tata se ocupă de băiat atât cât îi permite timpul între două voiaje. Băiatul a luat ca model un coleg mai mare din anturajul său. El și-a motivat comportamentul de furt prin insuficiența banilor de a-și cumpăra de la chioșcul școlii sucul și cornul de fiecare zi , iar absența motivației pentru învățătură a fost pusă pe seama suferinței cauzate de divorțul părinților. În urma consilierii, băiatul și-a reluat activitatea la învățătură obținând rezultate mai bune și nu a mai furat. El și-a conștientizat comportamentul deviant și a internalizat noi reguli și valori sociomorale. În prezent, lucrăm la consolidarea noilor achiziții.

Psihoterapeut, Aurelia Moraru
contact@psihohipnoza.ro

Un părinte singur duce, de obicei, o încărcătură pe care nu o arată nimănui. Dacă simțiți că nu mai faceți față singur, puteți cere o programare.