Denis si Radu - Poza

Copil cu tată necunoscut

Autori:Psiholog dr. Aurelia MORARU, Psihopedagog Adina MORARU, Psihopedagog Anca MORARU

Dreptul natural din naştere al oricărui copil este de a avea mamă şi tată. Încă din pântecele mamei copilul ştie dacă este dorit sau nu.Toţi copiii au nevoie de iubire; mâncarea, îmbrăcămintea, jocurile, banii, nu sunt dovezi suficiente pentru o dezvoltare armonioasă. Absenţa iubirii poate conduce la îmbolnăviri, în acest caz relaţia autentică părinte copil nu există. Viaţa însăşi înseamnă a crea legături, dintre toate legăturile, cea mai importantă este afecţiunea, iubirea. Copilul este intuitiv şi când vine pe lume, el vine pur, de aceea, copilul va simţi iubirea adevărată şi falsa iubire putând să facă diferenţa între acestea.

Prima relaţie din punct de vedere psihosocial pe care o stabileşte copilul venind pe lume este relaţia cu părinţii. Primii paşi în viaţă, modalitatea de a se relaţiona şi adapta la mediu, îndrumarea, psihoigiena, educaţia, revin familiei.

Chiar din momentul în care un copil aude un alt copil spunând tată, orice copil va spune tată prin imitaţie şi încearcă să-şi identifice în viaţa reală tatăl. Pe masură ce va creşte, copilul îşi va face griji şi se va nelinişti dacă punând întrebări fireşti despre părintele său, nu va primi răspunsuri adecvate sau va fi ignorat şi/minţit. Cu timpul se va nelinişti, se va jena, se va complexa dacă i se va da de înţeles că nu are un tată ceea ce va fi deosebit de dăunător pentru personalitatea sa. Este de preferat să ştie povestea cuplului în care aţi fost odată decât să-l amăgiţi sau să-i ascundeţi adevărul. Oferiţi-i explicaţii pe măsura nivelului său de înţelegere şi cu timpul va înţelege, în acest mod, venirea sa pe lume va căpăta un sens. Îi veţi spune că orice copil are un tată şi prin urmare şi el are un tată, numai că el nu poate locui împreună cu ceilalţi membri ai familiei pentru moment. În felul acesta fie şi chiar la nivelul imaginaţiei, noţiunea de tată va căpăta un contur. Veţi continua prin a-i vorbi despre tată, îl veţi descrie şi încet, încet, reprezentarea despre tată va ocupa un loc important în dezvoltarea sa personală. Copilul îi va face un loc în memoria sa, ştiţi cât de curioşi sunt copiii pentru că aţi observat şi dumneavoastră câte întrebări vă pun cu privire la cunoaştere. Dumneavoastră ca mamă poate aveţi sentimente pline de amărăciune, de deziluzie, dar cu toate acestea, căutaţi să evitaţi în a i le descrie la o vârstă aşa de mică deoarece sunt convinsă că doriţi să aveţi un copil dezvoltat armonios. Este de preferat să-i vorbiţi despre partea pozitivă a caracterului tatălui său, chiar dacă vă simţiţi cuprinsă de deznădejde sau furie.

A cui e vina, este vina mea se va întreba copilul în sinea lui?

Pe măsură ce va creşte, copilul va pune şi întrebări legate de absenţa tatălui şi va dori să ştie dacă a plecat înainte de a se naşte sau după venirea sa pe lume. Ca mamă, căutaţi să găsiţi un moment potrivit şi un context pentru a-i oferi explicaţii şi îl veţi face să înţeleagă că el, copilul nu are nici-o vină în separarea dumneavoastră de tatăl său, cauza rezidă în relaţia care a încetat să mai funcţioneze, vina este doar a dumneavoastră, a părinţilor. Pentru dezvoltarea lui sănătoasă este bine să evitaţi culpabilizarea copilului în vreun fel anume.

Adesea orice copil fără tată se va întreba dacă nu cumva el este de vină pentru absenţa tatălui din cadrul familiei sau pentru nefericirea mamei. Oferiţi copilului dumneavoastră explicaţii corecte şi folosiţi termeni simpli. Aţi putea să-i vorbiţi în felul acesta: ”Pentru mine este foarte important că tu ai venit pe lume şi că eşti un copil sănătos şi minunat. Te-am dorit şi te-am aşteptat cu toată dragostea şi mă bucur din toată inima că tu eşti aici. Te iubesc şi desigur, aş fi dorit să ai un tată care să stea cu noi în permanenţă, care să se ocupe de tine, dar din păcate, acesata nu a fost posibil”.

Copilul poate fi gelos pe alt copil pe care îl observă că are un tată

Orice copil priveşte în jur şi conştientizează că alţi copii au un tată, este posibil să-i admire, dar este posibil şi să fie supărat sau gelos că el nu se poate bucura de prezenţa părintelui său. Cu siguranţă, copilul va avea nevoie de suportul mamei pentru a depăşi momentele acestea, pentru a înţelege şi accepta situaţia sa. Chiar şi atunci când nu va îndrăzni să pună în mod direct întrebări, în sinea lui, copilul va nutri gânduri şi sentimente legate de venirea lui pe lume, de necunoaşterea tatălui, de absenţa ori de neimplicarea directă în creşterea şi educaţia sa.

Sugestii pentru o dezvoltare armonioasă a copilului

1. Iubiţi-l necondiţionat, fiinţa umană are mare nevoie de afecţiune, arătaţi-i iubirea prin comunicare, atitudine şi comportament

2. Acordaţi-i atenţie, înţelegere, încredere, încurajări, sprijin

3. Petreceţi timp cu copilul, timpul să fie de calitate, jucaţi-vă, plimbaţi-vă, mergeţi la film, teatru, spuneţi-i poveşti

4. Apreciaţi-l pentru lucrurile bine făcute

5. Fixaţi reguli de comportament evitând rigiditatea şi/agresivitatea verbală sau fizică

6. Trasaţi-i mici responsabilităţi

7. Menţineţi-vă promisiunile

8. Fiţi onestă cu dumneavostră înşivă şi cu copilul

9. Aveţi răbdare, fiţi tolerantă

10. Oferiţi-i un model: frate mai mare, unchi, bunic, un prieten, construiţi relaţii sănătoase cu aceştia, copilul are nevoie de un model masculin

11. (Re) căsătoriţi-vă

12. Evitaţi plângerile, reproşurile prin a-i da de înţeles că stă în calea fericirii dumneavoastră

13. Evitaţi să-l încărcaţi cu vina responsabilităţilor ce vă revin dumneavoastră ca mamă

14. Ajutaţi-l să-şi cunoască tata dacă este posibil

15. Permiteţi-i să construiască o bună relaţie cu el

16. Amintiţi-vă mereu că e doar un copil şi nu poate să ducă pe umerii lui fragili poverile confesiunilor dumneavoastră copleşitoare despre carieră, dragoste, relaţii, frmântări, griji, responsabilităţi, viaţă

17. Atunci când vă veţi simţi depăşită de probleme sau veţi dori o soluţie, apelaţi cu încredere la specialiştii în educaţie (psihologi, psihopedagogi) pentru o dezvoltare armonioasă a personalităţii copilului învăţând alternative şi strategii noi de relaţionare şi comunicare eficientă.

Poveşti de viaţă adevărate

1. Copilul meu are trei ani şi nu-şi cunoaşte tata. Muncesc din greu pentru a-i oferi tot ceea ce îşi doreşte orice copil şi mă preocup în mod deosebit de educaţia sa. Încă nu i-am vorbit despre relaţia mea de cuplu în care am fost cu tatăl său, dar aş dori ca atunci când o voi face să fim pregătiţi emoţional atât eu cât şi fiul meu. Într-o zi când s-a întoars de la grădiniţă l-am auzit vorbind în timp ce se juca: „pe mine tati şi mami mă iubesc mult”…Am fost tare surprinsă, în prima fază am presupus că poate l-a învăţat cineva, dar după ce am vorbit cu doamna educatoare, mi-am dat seama că el, de fapt, imita limbajul şi sentimentele altor copii, colegii lui de la grădiniţă (Mirela).

2. Am fost crescută cu multă dragoste de bunicii mei, mama avea serviciul în oraş şi despre tata nu am ştiut nimic multă vreme. Fiind crescută în spiritul valorilor tradiţionale, mi-am respectat mult atât bunicii cât şi pe mama, nu mi-am permis niciodată să-i întreb cine e tatăl meu. Pe măsură ce creşteam, îmi dădeam seama că acest subiect devine din ce în ce mai mult tabuu. În perioada copilăriei, am suferit foarte mult pentru că nu mă puteam bucura de acel drept natural al fiecărui copil de a creşte lângă ambii părinţi, să-i pot iubi, îmbrăţişa, să comunic cu ei şi să simt şi să mă bucur de toată dragostea şi suportul lor. La vârsta de 14 ani, mama m-a adus cu ea în acelaşi oraş, a fost şi momentul în care s-a căsătorit cu un bărbat, care pentru mine este un tată adevărat. De câte ori spun această poveste de viaţă îmi exprim opinia conform căreia” nu e tată cine te face, e tată cine te creşte”. Deşi nu este tatăl meu biologic, din punct de vedere spiritual, el este tatăl meu, îl iubesc şi-l respect foarte mult. De atunci viaţa mea şi a mamei mele s-a schimbat, am fost o familie fericită. Între timp, mama a murit, nu mi-a vorbit niciodată despre trecutul ei. Acum sunt o femeie matură, la rândul meu am copii, care sunt la casele lor. Am iubit-o şi am respectat-o pe mama mea, am avut înţelegere pentru ea, am iertat-o şi am înţeles motivul pentru care a ţinut secretul. Spera să-şi refacă viaţa cât mai repede, astfel încât să nu suferim. Mi-am imaginat într-o zi cum ar fie ca eu să fiu ea, am înţeles atunci că ei nu i-ar fi făcut plăcere să vorbească despre acest subiect. Eram deja căsătorită când cineva mi-a spus care este tatăl meu natural, nu l-am cunoscut deoarece murise. Astăzi, sunt o fiică, o femeie şi o mamă împlinită, m-am împăcat demult cu VIAŢA, pot să spun că sunt cu adevărat fericită. Mă ocup cu toată dragostea de familia mea, de tata, care are 80 de ani, de copiii şi nepoţii mei (Ana).

3. Mă regăsesc în articolul dumneavoastră. Şi eu am crezut că am fost un copil nedorit. Aveam o situaţie financiară bună, dar într-adevar aceste lucruri nu sunt suficiente pentru dezvoltarea armonioasă a fiinţei umane. Pe mine cel mai mult mă agita şi mă durea, când cineva mă întreba de ,,tata,, : Unde lucrează? , Cum îl cheama? Etc… şi eu nu ştiam ce să răspund. De multe ori, am evitat prin eschivări succesiunea întrebărilor, străinilor cărora urma să le dau detalii neadevărate. Atunci când am decis să-i cer mamei detalii despre venirea mea pe lume, mama m-a ignorat total, mi-a ascuns adevărul şi aceasta mi-a adâncit frustrarea, durerea morală. Nici acum nu ştiu , dacă mama pe vremea aceea m-a dorit cu adevărat, acum, cred că se bucură că mă are. Şi acum mă agit când vine vorba despre trecut, deşi doresc să mă vindec în totalitate. Am impresia că nu ma voi putea vindeca de tot, doar când voi şti adevarul. Dar asta este, accept situatia aşa cum e…(Mary).


  •  
  •  
  •  
  •