Conceptul de Stres Psihic (SP)

Definiţie şi caractere generale

Stres, cuvânt englezesc a fost utilizat pentru prima dată de H.Selye, în 1936, pentru a desemna starea în care se găseşte un organism ameninţat de dezechilibru sub acţiunea unor agenţi sau condiţii care pun în pericol mecanismele sale homeostatice (N. Sillamy, 1996).

Orice factor susceptibil de a distruge acest echilibru, fie el factor de origine fizică (traumatism, frig), chimică (otravă), infecţioasă sau psihologică (emoţie), este numit agent stresant. Termenul stres desemnează atât agentul agresor cât şi reacţia corpului la acesta. După Selye, acest răspuns nespecific este legat de mecanismele neuroendocrine (diencefalohipofizare).

Numeroase observaţii ştiinţifice au arătat că şocurile afective, cum ar fi pierderea partenerului, provoacă alterarea ba chiar prăbuşirea mecanismelor de apărare ale organismului împotriva bolilor şi, în consecinţă, creşterea riscului de a contracta afecţiuni grave, inclusiv cancerul.

P. Fraisse defineşte stresul psihic ca fiind “totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”(apud Iamandescu, 1993).

M. Golu dă o definiţie mai largă stresului psihic spunând că reprezintă “o stare de tensiune, încordare şi disconfort determinată de agenţii afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare sau reprimarea unor stări de motivaţie (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme ” (M. Golu, A. Dicu, 1972).

Noţiunea de factori de stres psihosociali implică un concept complex, dificil de definit, cu o multitudine de aspecte (P. Derevenco, 1992).

Factorii de stres psihosociali rezultă din interacţiunea individului cu mediul său socio-profesional, economic şi familial.

După Levi (apud Derevenco, 1992) , cel mai important stresor îl reprezintă nepotrivirea şi incompatibilitatea cu mediul său.

Stresorii sunt divizaţi în: fizici, psihici şi sociali.

Stresorii psihici decurg fie din stresorii fizici sau din cei sociali, fie sunt autoinduşi. Prin natura lor repetitivă, sunt consideraţi ca fiind cei mai dăunători. În această categorie se includ atât trăiri emotive acute sau cronice, cu amprenta negativa (frustrarea, culpabilitatea, furia, ura, gelozia, depresia, anxietatea, sentimentul de inferioritate, de insecuritate), cât şi cele pozitive (dragostea, fericirea, etc.). Caracterul de stresor decurge din măsura în care succesul, respectul solicită răspunsuri adaptative intense din partea organismului. Nivelul intensităţii stresului psihic nu depinde întotdeauna de intensitatea stresorului, ci de maniera subiectivă în care acesta este perceput şi trăit.

Stresorii sociali sunt factorii externi rezultaţi din impactul individului cu structurile şi procesele sociale, susceptibili a influenţa starea de sănătate somatică şi mentală, confortul fizic şi psihic, calitatea vieţii. O.M.S. enumeră următoarele situaţii sociale ce contribuie semnificativ la intensificarea stresului social: urbanizarea, microelectronica, televiziunea, dezumanizarea instituţiilor sociale, dezrădăcinarea unor grupuri etnice, familia, microcomunitatea, conflictul de rol, supraîncărcarea de roluri, evenimentele de viaţă.

S. B. Sells consideră că SP ia naştere în următoarele situaţii:

1. circumstanţele care surprind individul nepregătit spre a le face faţă: lipsa de antrenament, incapacitate fizică, intelectuală (de moment sau de fond) etc.;

2. miza este foarte mare, un răspuns favorabil având consecinţe importante pentru individ, în timp ce eşecul (incapacitatea de a răspunde eficient la situaţia solicitanta) are un efect nociv permanent, accentuând şi mai mult SP;

3. gradul de “angajare” a individului (in funcţie de “miză”) conferă o intensitate direct proporţională cu SP (I.B Iamandescu, 1993).

În viziunea unor autori (Kaplan, French) care au elaborat teoria cognitivă a SP, la baza SP există o neconcordanţă între resursele, abilităţile, capacităţile individuale ale subiectului şi cerinţele şi necesităţile impuse acestuia (P. Derevenco, 1992). În această optică – se pot codifica unii termeni, cu semnificaţie stresantă, care sunt prezenţi în diferitele definiţii ale SP:

– “ameninţare”: este semnificaţia de anticipare a unui pericol;

– „conflict”: situaţia creată de interferenţa a două sau mai multe solicitări;

– rezolvarea unor probleme dificile sau imposibile (în raport cu contextul situaţional de rezolvare);

– suprasolicitarea peste limitele capacităţii intelectuale (inclusiv parametrii atenţiei, memoriei, rezistenţei la perturbaţii);

– subsolicitarea prin insatisfacerea unor nevoi psihologice fundamentale de activitate, afiliere, de informaţie (de nou);

– remanenţa unor stări afective negative( pierderea unei fiinţe dragi, eşec profesional sau de alta natură etc.) sau redeşteptarea lor sub acţiunea unor excitanţi condiţionali, ori readuse la suprafaţa conştiinţei prin vise, asociaţii de idei etc.

Încercând o caracterizare generală a situaţiilor generatoare de SP şi pornind de la aceeaşi diferenţiere a agenţilor stresori faţă de stresul propriu-zis (considerat ca „o stare a întregului organism aflat în condiţii extenuante”), Appley şi Trumbull (apud Iamandescu, 1993) evidenţiază următoarele:

– SP poate fi mai bine înţeles ca interacţiune a subiectului cu situaţia (stresantă); în evaluarea acestei interacţiuni trebuie avute în vedere şi ,,condiţiile interne” ale subiectului (stări de motivaţie: trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, stare de oboseală fiziologică sau patologică);

– contextul social are un rol fundamental în generarea reacţiilor de SP;

– există mari diferenţe individuale în reacţiile la situaţiile stresante;

– nu se pot corela criteriile psihologice de măsurare a stresului (,,intrarea în SP’’) cu diverşi indicatori fiziologici ai stresului;

– existenţa unor deosebiri nete în sânul condiţiilor naturale şi între acestea şi cele de laborator de producere a SP.

La aceste caracterizări se mai poate adăuga o precizare pe care a făcut-o Lazarus (apud Iamandescu, 1997) privind caracterul subiectiv al perceperii de către individ a unor solicitări, evaluate de el ca depăşindu-i posibilităţile (chiar dacă uneori realitatea e alta), deci SP apare când există un dezechilibru între solicitările obiective ale organismului şi posibilităţile pe care subiectul consideră că le are spre a le face faţă.

Coffer şi Appley (apud Iamandescu, 1993) oferă o clasificare dihotomizată a situaţiilor de stres:

– situaţiile de solicitare, stimulare neadecvată (în exces sau în minus);

– situaţiile conflictuale propriu zise.

Weitz (apud Floru, 1974) enumeră următoarele condiţii în care o situaţie poate genera un SP adăugând şi nuanţările cuvenite:

– supraîncărcarea cu sarcini multiple şi în condiţii de criză de timp (deci şi de necunoaştere a duratei);

– perceperea de către subiect a unei ameninţări reale sau imaginare (inclusiv a integrităţii fizice);

– izolarea sau sentimentul restrângerii libertăţii ca şi a contactului social;

– apariţia unui obstacol (bariera psihologică sau fizică) în calea activităţii sale resimţită ca un sentiment de frustrare;

– presiunea grupului social (favorabilă sau nefavorabilă) generatoare a temerii de eşec sau de dezaprobare;

– perturbări de către agenţii fizici (termici, zgomot, vibraţii, chimici, biologici (boli somatice) care scad rezistenţa adaptativă (inclusiv în sfera proceselor psihice).

De la observaţii empirice la studii riguroase s-a ajuns la afirmaţia, devenită astăzi axiomă, că factorii psihosociali influenţează starea de sănătate, calitatea vieţii, confortul fizic şi psihic la nivel individual şi social.

Ritmul alert al evoluţiei societăţii contemporane în plan economic, tehnic, social şi cultural a impus înlocuirea solicitărilor de natură fizică cu cele ale funcţiilor psihice superioare. Aceste modificări au determinat comutarea atenţiei cercetătorilor de la stresul fizic la cel psihosocial şi implicarea unor noi ştiinţe în studiul problematicii stresului cum sunt psihologia, sociologia, antropologia.

S-a propus mai demult distincţia între stresul sistemic, produs de agenţi fizici, chimici şi biologici, ce subliniază mai ales aspectele fiziologice şi psihobiologice, şi stresul psihic, care implică în primul rând starea psihologică a organismului.

Apariţia conceptului de stres în limbajul psihologic este relativ nouă (noţiunea este folosită prima dată în 1944 în Index Psychological Abstracts). Topica de studiu a stresului era raportată de psihologi până la acea dată la alte fenomene psihice cum sunt: emoţia, frustrarea, conflictul, anxietatea, adaptarea, apărarea.

În contextul studiilor moderne (P. Derevenco, 1992) asupra stresului psihosocial se impun a fi descifrate cinci probleme majore:

1. condiţiile şi factorii care provoacă stresul;

2. caracteristicile recepţiei subiective a acestor factori;

3. reacţiile la stresul psihic şi consecinţele lor;

4. modul de ajustare a individului la situaţiile de stres;

5. factorii ce determină vulnerabilitatea sau rezistenţa la stres.

Există diferenţe individuale în ceea ce priveşte reacţia indivizilor la stres datorită unor trăsături de personalitate (P. Derevenco, 1992). Cobasa şi colaboratorii au efectuat cercetări prospective, cu caracter medical şi psihosocial şi au dovedit că anumiţi subiecţi rămân sănătoşi în ciuda stresului intens la care au fost supuşi, în timp ce alţii cu structuri psihice diferite de primii, au prezentat diverse disfuncţii psihosomatice ca efect al stresului. Aceasta se explică prin faptul că în calea agenţilor stresori se interpun factori cu rol de filtru: suportul social, experienţa personală, factorii demografici, teren psihic patologic minim, trăsături imunogene de personalitate (robusteţe, optimism, umor, controlabilitate internă).

O formă particulară de manifestare a relaţiilor interpersonale ce se situează pe interfaţa dintre individ şi sistemul social din care acesta face parte poartă numele de ,,suport social”. Pentru moment este important de luat în considerare că suportul social este preponderent activ pentru obţinerea unui loc central în psihologia comunităţii deoarece pare a avea un puternic potenţial pentru a ne ajuta să înţelegem legăturile ce se stabilesc între indivizi şi comunităţile acestora (J. Orford, 1998).

Este necesar a defini suportul social pentru înţelegerea rolului de mediator pe care îl joacă în accentuarea sau scăderea susceptibilităţii faţă de stresul psihologic şi boală.

Psiholog dr. Aurelia MORARU