CALATORIA. Poveste de origine tibetana


Doi calugari plecasera in calatorie. De trei zile, nu intilnisera decit o femeie batrina in pragul colibei sale. Ea le-a oferit putin orez prajit, amestecat cu ceai si unt rinced. Aceasta tsampa modesta le fusese oferita cu o zi inainte. Acum le era foame si frig. Deodata, a inceput sa ploua. Cel mai tinar dintre calugari se proteja cum putea mai bine cu o parte a vesmintului sau lung. Cel mai in virsta mergea mai departe in tacere. La caderea noptii, la orizont nu se vedea nici un adapost, nici templu, nici sihastrie, nici cea mai umila coliba. Poteca pe care mergeau se pierdea departe in munti. Tinarul novice nu mai rezista. El nu cunostea tinta acelei calatorii interminabile. “ Templul zen nu poate sa fie departe, isi zicea el . Mi se pare ca ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinatia noastra? “ Incalcind cerinta stricta de a pastra tacerea, a indraznit sa-l intrebe pe calugarul in virsta, care mergea cu un pas egal:
– Maestre, unde mergem?
– Am ajuns, a raspuns maestrul.
– Vrei sa spui ca popasul e aproape? a insistat tinarul calugar.
– Aici, acum. Am ajuns.
Novicele, inspaimintat, s-a uitat la poteca plina de pietre, care se pierdea in ceata. In departare, piscurile muntilor dispareau deja in noapte. Ii era frica, frig si foame. Si, brusc , intr-o fulgerare, a inteles. Si-a amintit de cuvintele care ii fusesera repetate deseori la minastire: “ Zenul este un drum care duce… “. In fiecare pas facut pe acest drum se afla eternitatea. In prezent se cuibaresc viata, oaza, infinitul. Traiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul este. “Cind te vei trezi la realitate, spune un vechi poem, spiritul tau va deveni stralucitor si luminos ca o raza de luna”.
Novicele isi murmura toate aceste lucruri si mergea cu sufletul impacat

[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]
  •  
  •  
  •  
  •