Aspecte psihosociale ale interculturalităţii din Constanţa

In literatura de filosofie politică apare tot mai des întrebarea dacă democraţia parlamentară, menită să asigure reprezentarea egală şi proporţională a cetăţenilor în instituţiile puterii de stat, poate garanta egalitatea deplină a acestora, precum şi libertatea morală a indivizilor, în condiţiile în care face abstracţie de identitatea şi apartenenţa lor culturală.

Pe de altă parte, întrebarea se formulează frecvent şi dacă instituţiile statului, ce îşi invocă de regulă, neutralitatea, subliniind faptul că reprezintă majoritatea largă a concetăţenilor, indiferent de particularităţile acestora legate de cultură, sunt sau nu în stare să asigure drepturile fundamentale ale omului:

–         libertatea de conştiinţă şi exprimarea neîngrădită;

–         drepturi legate de învăţământ şi sănătate;

–         egalitatea şanselor economice;

–         dreptul de asociere şi adunare.

Întrebări notorii ale filosofiei politice de azi:

                  Democraţia este reprezentativă şi posibilă într-o ţară caracterizată printr-un grad sporit de diversitate?

                  Adunările legislative şi guvernele ce rezultă în urma sufragiului, vor reuşi să asigure expresia voinţei majorităţii egalitatea de facto a tuturor cetăţenilor într-o societate diversă caracterizată prin co-existenţă sub forma unor veritabile societăţi paralele a mai multor comunităţi?

                  Va fi oare nevoie în continuare de metode autoritare pentru asigurarea stabilităţii în zonele caracterizate de tensiuni ca urmare a diversităţii intereselor comunităţii?

Modelul Gurr – Harff

Pe baza datelor furnizate de cercetarea Minorities at Risk, Gurr si Harff deosebesc patru tipuri de minorităţi etnoculturale active mobilizate în vederea atingerii scopurilor umanitare (Salat L, 2001).

                  Comunităţi etno-naţionaliste

                  Popoare băştinaşe

                  Elite acţionând în numele comunităţilor etnoculturale

                  Etnoclase

Comunităţile etno-naţionaliste (etnonaţionalists) sunt de obicei grupuri etnice regionale relativ mari, convieţuind în cadrul unei ţări cu populaţie majoritară, de care pot fi deosebite prin modul de viaţă sau anumite trăsături particularizante. Mişcările lor politice sunt întreţinute de speranţa obţinerii unui grad mai mare de autonomie sau independenţă. Pretenţiile lor se bazează pe faptul că popoarele respective au fost cândva ele însele de-a lungul istoriei  neamuri formatoare de stat sau au dispus de autonomie largă în anumite perioade în cadrul unei structuri statale mari.

Popoarele băştinaşe (indigenous peoples) includ populaţia autohtonă a teritoriilor cucerite sau colonizate, membrii acestui tip minoritar se ocupau de cultivarea pământului, creşterea animalelor, vânat, dezvoltând o cultură aparte într-un cadru tradiţional. În sensul actual al cuvântului, în acest caz, nu se poate vorbi de o conştiinţă identitară propriuzisă şi ca urmare nu puteau să apară nici mişcări de eliberare născute de acest sentiment.

Elitele acţionând în numele comunităţilor etnice sau culturale (communal contenders) nu au ca scop obţinerea independenţei sau autonomiei, ele vizează participarea la putere în cadrul statului existent.

Etno-clasele (ethnoclasses) reprezintă grupuri etnoculturale structurate într-un strat social, al cărui caracter de clasă este conferit de rolul, mai ales de natură economică şi moştenit de la o generaţie la alta, îndeplinit în societate. Ele se compun din descendenţii foştilor sclavi sau imigranţi, ce în decursul istoriei au executat munci puţin pretenţioase.

Dimensiunea psihologică a conceptului de cultură.

Cultura este ansamblul structurat al rezultatelor materiale şi spirituale ale activităţii de transformare şi adaptare a mediului natural şi social la nevoile, trebuinţele şi aspiraţiile oamenilor şi sistemul integrat al comportamentelor sociale, al modului de simţire şi gândire învăţat şi transmis prin mecanisme nebiologice din generaţie în generaţie în cadrul societăţilor sau comunităţilor umane determinate. (Golu P., Golu M., Dicţionar de Psihologie Socială, 1981). Conceptul de cultură este polisemantic, în literatura de specialitate se întâlnesc multiple modalităţi de definire a acestuia. Sensul original al culturii îşi are sorgintea în limba latină şi este legat de cultivarea solului, de agricultură, dar şi de „cultivarea spiritului” de filosofie şi de literatură. În acest ultim sens este utilizat de Marcus Tullius Cicero (106-43 î.e.n.) când spune: „Cultura … animi philosophia est”. În limba engleză, conceptul de cultură are sensul de „economie gospodărească şi este semnalat încă din anul 1420. În sens modern este semnalat pentru prima dată de către Edward B. Taylor în lucrarea „Researches into the Earlly history and Development of Civillization” (Londra, 1865) şi definit sistematic de către acelaşi autor în „Primitive culture” (Londra, 1871). Definiţia dată de autor a dobândit, de-a lungul timpului o largă circulaţie: „Cultura… este acel complex întreg care include cunoştinţele, credinţele, arta, morala, dreptul, obiceiurile şi orice alte aptitudini şi deprinderi dobândite de om ca membru al societăţii. În limba franceză, conceptul de cultură circulă încă din sec. XV, iar în limba germană, conceptul este semnalat prima dată într-un dicţionar din 1793. Lingvistul german Wilhelm von Humboldt desemna prin „Kultur” aspectele tehnice, economice şi organizatorice ale istoriei umane. În cursul secolului al XIX-lea  s-a produs o schimbare în conţinutul conceptului, cultura desemnând ceva superior, de natură „creativ-spirituală”, spre deosebire de termenii de „civilizaţie”, care dobândeşte semnificaţia de creaţie urbană, incluzând instrumentele, tehnicile, arta. În ţara noastră, Simion Mehedinţi dă aceeaşi semnificaţie: „suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice şi estetice) care înlesnesc individului adaptarea la mediul social, prin civilizaţie înţelegând „suma tuturor creaţiilor tehnice care ajută adaptarea omului la mediul geografic”. În prezent, este larg acceptat punctul de vedere conform căruia cultura, ca atribut general uman, include şi civilizaţia (Traian Herseni).

Dimensiunea sociologică a conceptului de cultură.

Cultura, poate fi definită din punct de vedere sociologic ca fiind totalitatea valorilor materiale şi spirituale ale omenirii ajunse pe un anumit prag al dezvoltării, produse ale cunoaşterii şi practicii umane create, transmise şi asimilate în procesul social istoric (Bondrea A., 1993).

O categorie sociologică fundamentală la care se raportează direct cultura este aceea de viaţă socială, cu cele două laturi ale sale: materială şi spirituală.

Sociologia culturii studiază sistematic, în cadrul vieţii materiale şi spirituale, faptele de cultură, fenomenele şi procesele culturale, ca forme ale realităţii culturale complexe, ansamblul dinamic al acţiunilor a căroror rezultantă este constituirea de valori culturale realizate în procesul transformărilor al practicii social-istorice.

Orice domeniu al realităţii sociale poate deveni obiect al sociologiei culturii dacă poartă un mesaj uman cu semnificaţie axiologică, dacă acest mesaj îl situează în constelaţia de valori ale dezvoltării şi progresului umanităţii. Determinaţiile şi categoriile culturii, raporturile dintre formele culturii, particularităţile dezvoltării culturii asupra vieţii sociale, ariile geografice, istorice şi sociale ale culturilor, precum şi procesele creaţiei materiale şi spirituale nu pot fi descrise, explicate şi înţelese decât în societate, prin mijlocirea socialului şi nu pot fi desprinse de semnificaţiile lor sociale.

Modul de abordare sociologică permite nu numai studierea universului cultural real al unei societăţi în sens exploratoriu, dar, mai ales, intervenţii asupra acestui câmp de cercetare şi dezvoltare, amplificând sensurile normative ale cercetării prin funcţia sa practic- explicativă.

Metodele şi tehnicile de cercetare sociologică se realizează prin echipe interdisciplinare (filosofi, sociologi, psihologi, etnologi, antropologi, esteticieni) şi intradisciplinare (sociologi specializaţi în opinia publică, mass-media, sociodemografie, sociologia muncii şi a organizaţiilor, etnografi, folclorişti, esteticieni, cercetatori specializaţi pe diverse domenii ale artei, critici de artă).

Sistemul de referinţă al sociologiei culturii este reprezentat de realitatea socială în ansamblul ei, de componentele vieţii sociale, care, alături de cultură (element al vieţii sociale), acţionează asupra procesului istoric al dezvoltării, prin raportarea la nevoile sociale relevante obiectiv de practica culturală a unei societăţi.

Persoana reprezintă o categorie foarte importantă pentru psihologia socilaă deoarece tocmai la nivelul ei viaţa psihică începe să se manifeste într-un mod particular, concret, sintetic, or psihologia socială îsi începe acţiunea de cercetare şi intervenţie nu direct de la general-uman, ci de la cel particular social (socio-cultural).

Atunci când spunem că la nivelul persoanei psihismul uman se manifestă concret, avem în vedere faptul că diferitele procese psihice: percepţii, reprezentări, gândire, sentimente, nu există ca acte răzleţe, abstracte, izolate (Golu P., 1974). Ele se integrează în sfera trăirilor persoanei, se asociază cu stările, trăirile, atitudinile şi relaţiile ei. Ele nu sunt anonime, ale tuturor şi ale nimanui, ci aparţin întotdeauna unei structuri determinate, selective – personalitatea umană – în care îsi găsec cadrul primordial de referinţă. Aceeaşi afirmaţie o putem face şi despre componentele conduitei efective a omului: fapta, atitudinea, gestul, cuvântul, prin care ne manifestăm în afară şi cu ajutorul cărora influenţăm semenii. Forţa lor de comunicare şi de influenţă provine de la persoană. În contextele sociale şi în anumite combinaţii umane (relaţii interpersonale, grupuri, colectivităţi), cei care se întâlnesc, comunică, se confruntă, sunt oamenii concreţi şi nu procesele psihice amintite mai sus, de sine stătătoare. Persoanele concrete sunt purtătoarele, mânuitoarele şi realizatoarele anumitor procese, acte şi stări psihice.

Gordon Allport defineşte persoana ca reprezentând organizarea dinamică a sistemelor psihofizice care, într-un anumit individ, determină adaptarea sa originală la mediu.

Omul ca persoană se caracterizează prin existenţa anumitor sisteme interne de motive şi scopuri, prin trăsături temperamentale şi de caracter care condiţionează dinamica şi natura faptelor sale, prin capacităţi şi aptitudini care fac apt pe om pentru anumie forme de activităţi, utile din punct de vedere social, prin nivele diferite la care se poate desfăşura viaţa lui psihică (conştient, inconştient, voluntar, involuntar). Însuşirile personale ale omului îşi vor pune amprenta aupra conduitei şi activităţii sale, imprimând şi proceselor psihice un aspect personal, unul în care are loc o îmbinare a momentelor biologice şi fiziologice cu cele social-istorice şi culturale. Există o independenţă relativă, o anumită ”statică” (stabilitate) a proceselor psihice: constantele percepţiei, gândirii, afectivităţii, care permit persoanei să se adapteze şi să se menţină aceeaşi în diferitele situaţii stimulative.

Pierre Janet, considera că persoana se integrează unui grup de noţiuni foarte generale şi anume: unitate, individualitate, distincţie. Este de notat că această unitate nu este pasivă, impusă, artificială, ea îşi are izvorul în efortul constructiv al subiectului.

Globalizarea şi valorile identitare reprezintă în fapt cele doua direcţii în care acţionează pe de o parte procesul de globalizare, vazut atât ca proces natural cât şi ca proces dirijat, iar pe de altă parte reacţia de raspuns a universului cultural, mai bine spus a patrimoniului identitar al fiecarei naţiuni.

Trăim într-o lume în care comunicarea între indivizi se produce cvasi-instantaneu, o lume în care spaţiul şi timpul nu mai reprezintă bariere reale, căci tehnologia informaţiei ne ajută să ne mişcăm rapid şi liber în contextul virtual, supuşi  permanent la presiunea vitezei.

Comprimarea timpului şi spaţiului atrage după sine minunata realitate a comunicării fără limite, a posibilităţii de a intra în dialog cu oricine, de oriunde, de pe mapamond. Aceasta este latura mirifică, benefică şi pasionantă a ieşirii din spaţiul şi timpul real şi a intrării în virtual.

Câştigăm o mare libertate, dar avem şi de plătit un preţ. Nu fac referire aici la pierdera idiomului matern, pentru că putem comunica prin intermediul noului esperanto reprezentat de limba engleza, devenită practic limbajul computerelor, adică mult visatul idiom universal.

Marele preţ pe care-l avem însa de plătit  se referă la: anonimat,  depersonalizare,  dizolvarea identităţii.

Patrimoniul identitar reprezinta suma valorilor istorice, spirituale, morale, creatoare, tradiţionale. El este coloana vertebrală a personaliăţii individuale ca şi a identităţii nationale.

Valorile identitare naţionale sunt cele pe care le-am creat în mersul nostru prin istorie din cele mai vechi timpuri şi care ne reprezintă nu doar în prezent, ci şi posterităţii. Acestea sunt valori perene, alcătuind codul nostru genetic identitar. Ansamblul acestor valori reprezintă ceea ce numim cultură.

Globalizarea nu trebuie să însemne uniformizare la nivelul valorilor fundamentale, ea nu are dreptul să atenteze la patrimoniul identitar, la zestrea noastra culturală.

Valorile identitare au inevitabil un caracter istoric şi tradiţional căci sunt ancorate în procesul devenirii noastre, al fiinţării noastre. Ele au un caracter de permanenţă şi de valabilitate probată de-a lungul timpului.

Conceptul de multiculturalitate

Multiculturalitatea lumii este un fapt recunoscut şi larg conştientizat în zilele noastre. Problematizările pe marginea acestui subiect sunt in strânsă legătură cu discrepanţa profundă pe care o regăsim între realitatea etnoculturală a lumii, pe de o parte, şi aranjarea ei din punct de vedere etnopolitic, pe de altă parte. Între cele 196 de state recunoscute în momentul de faţă de comunitatea internaţională sunt vorbite în jur de 600 de limbi, alte surse estimează că acest număr s-ar situa undeva în intervalul 2000-4000 şi trăiesc între 4000-6000 de etnii sau grupuri etnoculturale (Sala L., 2001)

Kymlicka precizează sensul în care utilizează conceptul de multiculturalitate: un stat este multicultural dacă cetăţenii acestuia aparţin mai multor naţiuni-caz în care statul este multinaţional-sau sunt imigranţi veniţi de pe alte meleaguri-situaţie în care statul este denumit multietnic şi acest lucru constituie o componentă importantă atât a identităţii personale, cât şi a vieţii publice, politice din ţara respectivă.

Cultura este în acest context si potrivit conceptiei lui Kymlicka – un atribut esenţial al unei „naţiuni” sau al unui „popor, termen care desemneaza la rândul lui o comunitate intergeneraţională, mai mult sau mai puţin completă din punct de vedere instituţional, ocupând un anumit teritoriu în mod tradiţional (pe care îl consideră loc de baştină) şi fiind caracterizată de o limbă proprie şi o istorie comună.

Dupa parerea lui Kymlicka, atât în teoria politică cât şi în practica relaţiilor internaţionale, consecinţe incomode pot avea mai ales nediferenţierea corectă între două categorii de bază ale grupurilor etnoculturale. Astfel există la originea pluralităţii etnoculturale ideea că la început, anumite comunităţi formau pe vremuri societăţi active şi complete din punct de vedere instituţional, aveau inclusiv tradiţii de autoguvernare şi au fost încorporate într-un stat mare. Încorporarea s-a făcut împotriva voinţei lor, ca urmare a colonizării, cuceririi sau cedării unui teritoriu de la o putere imperială la alta, însă există şi exemple în care încorporarea s-a făcut în mod voluntar, ca urmare a federalizării. Dar, mai există şi un alt caz, pluralitatea etnică este rezultatul imigrării indivizilor care provin din zone defavorizate sau subdezvoltate ale lumii şi care aparţin unor comunităţi etnoculturale specifice.

Multiculturalismul, ca formă de legitimare a drepturilor colective, pune accentul pe ideea de coabitare, dar face apel la paradigme, cum sunt drepturile colective, care depăşesc principiile liberalismului clasic. Dezvoltarea multiculturalismului liberal (Salat L., 2001 ) are ca miză un “liberalism modern”, în masura să facă faţă cerinţelor diversităţii etnoculturale şi să asigure echilibrul dintre stabilitatea societală şi exigenţele echităţii etnoculturale.

În România, principalele teme multiculturale privesc pe maghiari şi pe romi. Evoluţia situaţiei minorităţilor cuprinde două dimensiuni: evoluţia simultană a integrarii şi a privatităţii comunitare, acestea definind împreuna dinamica specifică a multiculturalismului românesc (Andreescu G., Multiculturalismul Normativ). Multiculturalismul civic ar putea acorda Europei stabilitatea dorită, permiţând tuturor şi fiecărui individ să atingă satisfacţia deplină de a avea posibilitatea să trăiască, în acelaşi timp, în cadrul unei civilizaţii şi a câtorva mii de culturi.

Conceptul de interculturalitate

Atunci când se ia în discuţie conceptul “interculturalitate” , o problemă extrem de dificilă se ascunde în spatele rândurilor scrise de cei care îndraznesc sa se avânte în teritorii atât de ambigue. Totul se datorează semantismului conceptului în cauza, care, la o simplă analiză, dezvăluie una dintre capcanele conceptului în discuţie. Ataşată substantivului “cultură”, particula “inter”, a carei origine latină este evidentă, are urmatoarele sensuri principale: “între”, “printre”, “în mijlocul”. Toate aceste semnificaţii trimit la un înţeles unificator, anume acela de “mijlocire”, sau de “intermediere”. Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre “interculturalitate” ne vom referi, de voie sau de nevoie, la ceea ce se află între culturi. „Inter” poate fi elementul unificator a două culturi, dar, la fel de bine, el poate fi tocmai elementul care le desparte. Care anume este perspectiva ce decide atributele sale?

Una dintre lecţiile memorabile ale lui Mircea Eliade, se referă tocmai la perspectiva în care ne situăm atunci când dorim să studiem un fenomen oarecare în mod “obiectiv”. Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l cunoaştem când avem asemenea obiectiv, a fost sintetizat de Eliade sub următoarea formă: “perspectiva creează fenomenul” (Eliade M., 1992, 2005). Când interferenţa subiectului  este ineviatabilă atunci şi perspectiva studiului e clară.

Construcţia europeană multiplică interacţiunile economice, politice, manifestările socio-culturale europene, integrarea fiind văzută prin prisma dinamicii intereslor, proces în plină desfăşurare. Rezultatele îmbracă forma cooperării, implicării şi realizării proiectelor europene comune ce ne dau sentimentul apartenenţei  la o “călătorie de descoperire” a valorilor comune ce ne leagă de-o Europă autonomă şi relativ omogenă. Interculturalitatea prin interacţiune şi cooperare continuă între diverse grupuri culturale, etnice, religioase şi va aduce intercunoaşterea şi schimburilele culturale în contextul grijii faţă de menţinerea identităţii proprii şi a asimilării unor valori universale printr-un proces de ajustare continuă.

Constanţa oraş cosmopolit

Constanţa se află în postura unificatoare în care convieţuiesc 13 grupuri etnice şi care reuşesc ca împreună să creeze un spaţiu etnocultural unificator în care dialogul, pacea socială, activitatea şi traiul în comun şi-au găsit armonia şi fiecare dintre aceste etnii trăiesc în siguranţă şi confort, sentimentul de a fi ACASA.

Relatiile sunt ghidate de spiritul comunicării, cooperarii şi coexistenţei, adică fiecare grup etnic pune în comun punctele  forte specifice şi realizează împreuna un proiect comun şi consider pe bună dreptate că putem vorbi despre un “animus cooperandi” sau mai bine, un “animus cohabitandi”. Minorităţile constănţene au deprins efortul îndelungat al educaţiei şi autoeducaţiei şi au reuşit să dezvolte solidaritatea civică dând o frumoasă pată de culoare oraşului cosmopolit, Constanţa.

Dobrogea reprezintă zona de confluenţă a religiilor, obiceiurilor şi tradiţiilor, adevărat leagăn al culturii tuturor etniilor care convieţuiesc în acest spaţiu frumos şi unic prin peisajul natural, numărul vestigiilor trecutului, diversitatea obiceiurilor şi tradiţiilor.

Avantajele  păstrării şi comunicării interculturale a valorilor identitare 

· Păstrarea şi consolidarea valorilor perene, codul identitar

· Stimularea creativitătii, a expresivităţii

· Emulaţia

· Păstrarea ţelurilor, a idealurilor

·  Frumuseţea în diversitate, bogăţia culturală

· Perpetuarea identitară

· Păstrarea valorilor perene

· Păstrarea memoriei culturale colective

· Ieşirea din anonimat

· Progresul umanităţii

· Propulsarea spre alte ţeluri.

Prezervarea identităţii culturale, a patrimoniului de valori identitare, este singura modalitate prin care omenirea işi va putea pastra idealurile, adică acele repere supreme ce au facut-o dintotdeauna sa progreseze şi o vor face perpetuu.

Să ne focalizăm atenţia şi acţiunea asupra consolidarii elementelor perene, a valorilor identitare,ele alcătuiesc umanitatea şi îi dau expresivitate şi bogăţie.

Pastrarea şi cultivarea capacităţii de a crea, de a gândi, de a fi expresivi, înseamnă a ne asuma păstrarea valorilor identitare, printr-un demers educational, activ şi susţinut, care să ofere fiecarui individ, ca şi naţiunii din care facem parte, dreptul de a-şi conserva memoria culturală şi patrimoniul identitar, fară de care fiinţarea noastră ar rămâne anonimă.

Bibliografie

Allport G, Structura şi Dezvoltarea Personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1991

Andreescu G, Multiculturalismul Normativ (www. Intercultural.ro)

Boudon R, Tratat de Sociologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997

Bondrea, A, Sociologia Culturii, Ed. Fundaţiei România de Mâine

Corneliu T, Globalizare şi Identitate Culturală, Revista Online, anul II, nr.5, 2002

Eliade, M, Tratat de Istorie a Religiilor, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, 2005

Golu P, Psihologie Socială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti., 1974

Golu P, Dicţionar de Psihologie Socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucuresti, 1981

Giddens A, Sociologie, Ed. All, Bucuresti, 1997

Gilles F, Identitatea, Cetăţenia şi Legăturile Sociale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

Gellner E, Condiţiile Libertăţii, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

Salat L, Multiculturalismul, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

Iluţ P, Valori, Atitudini şi Comportamenre Sociale, Ed. Pollirom, 2004

Sillamy N, Dicţionar de Psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000

Psiholog dr. Aurelia MORARU

Psihopedagog Anca MORARU


  •  
  •  
  •  
  •