Adolescentul şi Anturajul său.

G. Stanlez Hall, prima persoană care a studiat adolescenţa în mod ştiinţific, a denumit-o ca fiind o perioadă de “furtuni şi stres”. El o descrie ca fiind caracterizată şi de mari transformări în plan fizic, mental, moral şi emoţional, perioadă în care ambele sexe se confruntă cu “puseul de creştere”.

Mulţi psihologi consideră adolescenţa ca fiind perioada de viaţă dominată de cea mai puternică criză din întreaga dezvoltare a fiinţei umane.

Ca psiholog practician, aş putea spune că întreaga existenţă a omului este caracterizată de diverse crize ce ţin de etapele de viaţă, de personalitatea noastră în neostoita ei devenire şi/ sunt create de diversele provocări ale vieţii. Cu certitudine, există şi adolescenţi care nu trăiesc adolescenţa ca pe o criză, ci ca pe o etapă de vărstă mult visată în care îşi împlinesc visele legate de vocaţie cu cele de autonomie, prietenie şi dragoste învăţând şi jucând diverse roluri.

Climatul familial sanogen, modul de relaţionare cu părinţii, înţelegerea şi atenţia acordată adolescenţilor de către părinţi, canalizarea energiei spre descoperirea şi punerea în valoare a aptitudinilor, joacă un rol decisiv pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii acestora. La fel de importante sunt contextele de viaţă şi cultura, cu impact deosebit asupra modelării comportamentului adolescentului.

În calitate de părinte mi se pare esenţial să subliniez faptul că adolescentul îşi caută o identitate în această etapă şi că este foarte important să ne simtă aproape de el, să se simtă iubit, înţeles şi să fie sigur de suportul nostru în momentele sale dificile.

Dar adolescenţa nu poate fi înţeleasă secvenţial, ruptă de etapele anterioare de viaţă, ci în continuitatea acestora, după cum şi posadolescenţa şi tinereţea, nu pot fi văzute altfel decăt în prelungirea adolescenţei. De aceea, dragă părinte, modul de relaţionare şi comunicare cu copilul tău trebuie văzut în mod longitudinal. Relaţia parinte – copil începe încă din prima zi de viaţă şi se construieşte cu migală pe tot parcursul existenţei noastre.

Un rol important îl are comunicarea deschisă, sinceră şi stabilirea unui contact vizual corespunzător cu copilul tău. Din păcate, tot mai mulţi părinţi alocă foarte puţin timp pentru prezenţa în familie, petrecerea timpului cu copiii săi şi prin urmare, comunicarea lasă foarte mult de dorit. Scuza lansată de părinţi este adesea “criza de timp” din cauza serviciului, a implicării în afaceri, a descompletării familiilor prin plecarea în străinătate a unuia sau chiar a ambilor părinţi pentru un căştig financiar mai bun.

O întrebare apare imediat în asemenea context: ca părinte poţi face educaţie în absenţa comunicării şi a prezenţei tale în cadrul familiei?

Am constatat din cazurile pe care le-am avut la cabinet că foarte mulţi părinţi sunt furioşi pe copiii lor reproşându-le că ei muncesc foarte mult pentru a le oferi bani în timp ce copiii fac unele greşeli sau chiar au abateri grave de disciplină având prea mult timp liber şi fiind sub influenţa anturajului. “Prietenii copilului meu mă calcă pe nervi”, mi-au declarat în cabinet, plini de amărăciune, mulţi părinţi.
Adesea prietenii din anturaj sunt şi ei scăpaţi de sub controlul adecvat al familiei; constituind un grup, ei oferă recunoaştere , identitate, autonomie, exact acele calităţi pe care le caută adolescenţii în procesul de socializare de la propriile familii, anturajul înlătură astfel ambiguitatea statutului de adolescent. Adolescenţii se caracterizează la această vârstă prin dorinţa lor de apartenenţă la un grup, de aceea, anturajul este “suport” celor neglijaţi din punct de vedere comunicaţional şi emoţional sau doresc să-i manipuleze din dorinţa de a fi lideri şi/ să obţină avantaje materiale de pe urma inocenţei lor. Adolescenţii rătăciti de la drumul de viaţă, trăiesc sentimente de vinovăţie neavând cu cine comunica spre a-şi ventila frământările, durerile, treptat nu mai au respect pentru normele şi valorile sociale recunoscute social . De cele mai multe ori, abseinteismul şcolar corelează cu scăderea performanţei şcolare şi cu actele de indisciplină. În asemenea situaţie, dacă este descoperită la timp influenţa negativă a anturajului, se impune intervenţia familiei, a ambilor părinţi pentru a veni în sprijinul copilului său ce ar putea să se abată de la drumul drept al vieţii spre unul sinuos şi întunecat.

CUM? Această întrebare îşi poate găsi răspunsul în teorie mult mai uşor decăt punerea în practică a demersului recuperativ.
Pentru a avea reuşită, ambii părinţi au nevoie a se înarma cu multă răbdare pentru a urma câţiva paşi, foarte importani dealtfel:
1. Conştientizarea faptului că dragostea dăruită corespunzător este fundamentul oricărei relaţii şi că disciplinarea copilului nu înseamnă doar pedeapsă, ci găsirea celor mai potrivite mijloace, astfel încăt dezvoltarea personalităţii să se facă prin forţele sale care să-i sporească încrederea în el însuşi. Îndrumarea potrivită spre un comportament adecvat este superioară pedepsirii negative pentru un comportament inadecvat. Părintele să înveţe să fie lânga copilul său atât în reuşitele sale cât şi atunci cand are dezamăgiri , insuccese sau greşeşte. Copilul simte şi apreciează ajutorul dat de părinte, are nevoie de tine, părinte drag, fie că ţi-o declară deschis sau nu. Un gest şi chiar un singur cuvânt atârnă foarte greu într-un moment dificil al copilului tău. A-i oferi siguranţa financiară, este important, dar nu e totul; cum rămăne cu partea afectivă, dacă nu ţi-ai făcut timp, rezervorul copilului este gol şi atunci poţi să înţelegi de ce copilul tău s-a îndreptat spre prietenii lui, anturajul?!… Dragostea necondiţionată, suportul permanent, înţelegerea şi educaţia prin modelul nostru, fiind prezenţi şi fizic în cadrul familiei sunt în măsură să ajute la dezvoltarea armonioasă a personalităţii copiilor noştri. Ca părinţi contează foarte mult ceea ce spunem, cum ne educam proprii copii, dar mai ales contează CE facem noi, CE MODEL le oferim. Este cunoscut faptul că majoritatea copiilor fac ce văd la părinţii lor şi nu ceea ce acesştia le predică.
Semnalez faptul că, puniţia, controlul prin frică împiedică formarea unei conştiinţe funcţionale normale care să-i permită adolescentului autocontrolul în viitor. Atunci când este dojenit prea puternic, bătut, jignit, umilit, adolescentul îşi pierde încrederea în sine şi îşi poate forma o identitate inadecvată, o personalitate dizarmonică, deviantă chiar. Una din consecinţele cele mai grave este identificarea victimei cu agresorul ei, adolescentul ajungând să creadă că a fi punitiv şi agresiv este un lucru firesc. Cei mai multi dintre adolescenţii care au fost abuzaţi emoţional şi fizic, vor ajunge şi ei să reproducă acest gen de comportament atunci când vor deveni părinţi.
2. Părinţii să se consulte între ei spre a găsi o cale comună înainte de a lua o decizie şi să fie consecvenţi în comportamentul lor faţă de copii
3. Să comunice cu adolescentul pentru a afla cauzele, motivaţia comportamentului său
4. Să negocieze schimbările de comportament stabilind clar ce dă şi ce oferă fiecare parte pe linia schimbărilor de atiutudine şi comportament
5. O discuţie civilizată cu anturajul, cu familiile adolescenţilor ce compun anturajul, ar fi de mare ajutor pentru toţi aceştia
6. Informarea dirigentului atunci când lucrurile se amplifică şi mentinerea legăturii cu diriginta, şcoala
7. Apelarea la un profesionist, psihologul consilier.

Aurelia Moraru
Psiholog/Psihoterapeut
aureliamoraru@yahoo.com

Related Images: