Relatia afectivitate – motivatie – inteligenta emotionala.

Locul si rolul lor in formarea si dinamica personalitatii umane.

Motto:
“De adevarul sufletelor pieritoareRelatia-afectivitate-motivatie-inteligenta emotionala 2
Ar indrazni sa-nfrunte a cerului tarie
Iubirea-mi nesfarsita pentru tine
Te-ar binecuvata in vesnicie.
Si daca fie intelesul cel nestramutat,
Fie un gand ar fi de-ajuns sa mantuiasca,
Sfarsitul maine de-ar veni, nu-ti va fi dat
Mormantul in adanc sa te primeasca.
Statornica, adanca pretuire,
Fara de margini, gandul meu de bine
-O viata si-nca una, nemurire
Le vei afla in ce simt pentru tine.
Dar fiindca totul e-n zadar,
Fii bun cu sufletul hoinar,
Caci intr-acolo incotro pornesti
Un suflet cald cu greu ai sa gasesti.” A. E. Housman, 1990

Afectivitatea

“De ce oare oamenii de stiinta stiu atat de multe despre ceea ce inseamna un organism intr-un mediu, dar atat de putin despre ce inseamna o fiinta care denumeste lucrurile, care enunta si intelege propozitii despre lucruri?” (W. Perci, 1975, p.8).
Introducere
Prin perceptie, reprezentare si gandire care reprezinta procese de cunoastere ale realitatii obiective omul inregistreaza evenimentele lumii externe, dar aceasta are un impact deosebit asupra trairii subiective a personalitatii umane.
Campul afectiv al vietii cotidiene este vast, dar dificil de definit. Care sunt unitatile sale constitutive? Emotiile? Afectele? Sentimentele? Pasiunile? Si aceasta ca sa nu mai vorbim de tulburari, dispozitii si alte” timii”. Vocabularul emotiilor este foarte bogat; s-au inventariat cateva sute de termeni in engleza, iar in franceza 150.
Multe cuvinte folosite pentru a vorbi despre ceva putin cunoscut si care totusi ne anima zilnic (“emotie” provine de la e-movere, a merge mai departe, a emotiona…). Avem momente cand cautam emotiile, avem momente cand fugim de ele. Dispensarea de emotii este tinta unor filosofii ale Nirvanei, in timp ce obiectivul unor terapii umaniste este de a te “elibera”si a le face sa “circule”; si unele si altele doresc sa recastige, sa mentina sau sa sporeasca dorinta si bucuria de a trai.
Cert este ca de la Platon, care considera ca emotiile perturba gandirea, pana la Kant, pentru care ele sunt maladii ale sufletului, Darwin, pentru care se integreaza in pretioasele comportamente adaptative si evolutive ale speciilor, sau Sartre, pentru care constituie un “mod de existenta a constiintei”ce permite intelegerea propriei fiinte in lume si inca multi altii, domeniul emotiilor se prezinta la fel de confuz atat in filosofie, cat si in reprezentarile populare.
Dar chiar si oamenii de stiinta vorbesc despre emotii intr-un mod care poate parea contradictoriu si uneori chiar autocontradictoriu, ca si cum, in acest domeniu, fiecare ar fi liber sa-si elaboreze propria teorie si sa redefineasca termeni si concepte.
Poate ca nici una din problemele de continut ale psihologiei nu a fost si nu continua sa fie atat de controversata si dezbatuta ca aceea a emotiei. Disputele s-au purtat si se poarta in jurul a trei coordonate principale:
1. locul emotiei in viata psihica si rolul ei in viata curenta a omului;
2. natura si continutul trairii emotionale;
3. modul de producere si mecanismul prin care se realizeaza procesele emotionale.

Definirea conceptului de afectivitate. Afectivitatea este o componenta esentiala si indispensabila a sistemului psihic uman, la fel de necesara si legic determinata ca si oricare alta componenta: cognitiva, motivationala, volitiva etc. In aceasta calitate ea trebuie sa posede atributele generale ale psihicului – de a fi o modalitate specifica de relationare cu lumea si cu propriul Eu, de a avea o valoare informational – reflectorie, respectiv de a semnaliza si semnifica ceva, de a indeplini un rol reglator specific, mai mult sau mai putin evident.
Afectivitatea este acea componenta a vietii psihice care reflecta in forma unei trairi subiective de un anumit semn, de o anumita intensitate si de o anumita durata, raportul dintre dinamica evenimentelor motivationale sau a starilor proprii de necesitate si dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern (Mihai Golu – Bazele Psihologiei Generale).
Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situatia de statu-quo sau de zero emotional, prin analogie cu zeroul fiziologic in cazul sensibilitatii termice) si semnificativ, generand activare si traire emotionala: pozitiva, in cazul cand este “consonant” si negativa, in cazul cand este” disonant”.
Chiar si atunci cand emotia este provocata de subiect prin amintire si reprezentare anticipata, trairea rezulta tot din raportarea evenimentelor din campul intern al personalitatii la evenimentele din planul extern. Definitia propusa depaseste unilateralitatea definitiilor clasice, care absolutizau planul intern (subiectiv) sau pe cel obiectiv (extern) al organizarii si manifestarii psihocomportamentale, ea inscriindu-se in spiritul exigentei metodologice al principiului interactionismului, care sta la baza psihologiei contemporane.
In organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupa o pozitie de interfata intre cognitie si motivatie, cu care, de altfel, se impleteste cel mai strans. Cognitia mediaza si ofera semnalele de activare si declansare a emotiei, dar ea nu este o cauza a acesteia, ci doar o conditie necesara. Cauza rezida in natura raportului dintre cele doua planuri de referinta ale personalitatii umane: intern si extern. Semnul si intensitatea trairilor se modifica in functie de perceptia situatiei sau de reprezentarea ei mentala anticipata.
Daca intr-un anumit context obiectiv, un bat va fi constientizat in perceptie ca sarpe, el va provoca o emotie de frica sau de spaima; daca insa, intr-un astfel de context, un sarpe va fi conceput ca un bat, cognitia in sine nu va produce nici o emotie. Astfel, prin interpretarea personalizata, din perspectiva Eului, a continutului cognitiei ia nastere fenomenul de dislocare emotionala.
Dar nu intotdeauna – perceptia, reprezentarea sau judecata ca procese cognitive – preced si conditioneaza producerea emotiei. Experimentele asupra perceptiei rapide au stabilit ca pragul activarii si raspunsului emotional este mai scazut decat cel al raspunsului perceptiv (identificarea obiectului). Rezulta asadar, ca in situatii de deficit informational reflectarea afectiva devanseaza, precede cognitia. Pe de alta parte, cognitia se poate desfasura pe fondul unei stari emotionale active (teama, frica, depresie sau bucurie, veselie, euforie, fiind influentata de aceasta, atat sub aspectul dinamicii cat si al continutului).
Dupa M. Arnold (1960), emotia este tendinta traita a apropierii sau indepartarii de obiect, precedata de experimentarea unei situatii de un anumit fel, care poate fi favorabila sau nefavorabila (daunatoare) pentru subiect. Ar fi absurd, de pilda sa admitem, fara o alta explicatie, ca o persoana este subiectul unei emotii, sa spunem de frica, fara ca ea sa aiba tendinta de a evita o situatie codificata ca nefavorabila in experienta. Si cum experienta are un caracter strict individul, este obiectiv posibil ca legaturan emotionala a unor persoane diferite cu una si aceeasi situatie sa dobandeasca semnificatii nu numai deosebite, dar chiar opuse. Astfel, la vederea unui sarpe unele persoane manifesta o traire emotional pozitiva, insotita de tendinta de apropiere, altele, dimpotriva, incearca o emotie de aversiune, de spaima, acompaniata de tendinta de a fugi cat mai repede si cat mai departe. Apoi, fobiile, care au o distributie selectiva intre indivizi, intaresc si mai mult justetea relatiei de mai sus.
Finalmente intre emotie si cognitie, relatia este bilaterala, de conditionare reciproca, dar referentul trairii emotionale este oferit intotdeauna de experienta cognitiva in raport cu situatiile si obiectele din jur. Cognitia bine determinata, care inseamna o corecta identificare si evaluare a obiectului, favorizeaza producerea unei emotii specifice – cu tendinta traita de apropiere (in cazul semnificatiei favorabile) sau de indepartare (in cazul semnificatiei nefavorabile); cognitia confuza care se insoteste de incertitudine in ceea ce priveste identitatea si semnificatia obiectului, favorizeaza producerea unei emotii nespecifice, fara tinta obiectuala precisa (neliniste, agitatie, tensiune difuza).
Legatura afectivitatii cu motivatia a fost in mod explicit formulata pentru prima data de catre Mc. Dougall (1924). In conceptia lui orice instinct este resimtit ca o emotie. Afirmatia este doar partial adevarata, pentru ca exista unele trebuinte organice, ca, de pilda, foamea si setea, care nu se resimt ca emotii, ci ca stari de disconfort fiziologic general.
Pe de alta parte, ideea legaturii dintre emotie si motiv nu trebuie redusa doar la cea de semnalizare – o emotie semnalizeaza o stare de motivatie. Ea implica si recunoasterea posibilitatii ca emotia specifica, avand un referent obiectual, sa devina motiv declansator al actiunii. Astfel, emotiile de frica, teama, suparare, furie, gelozie, iubire, bucurie etc. pot dobandi si functia de motive, impingand subiectul sa actioneze in concordanta cu semnul si intensitatea iubirii. Traditional, termenul de iubire desemneaza pasivitatea noastra, cel de motiv – activismul. Fiind o entitate dinamico – energetica, emotia trece din ipostaza de stare in cea de impuls, ea declanseaza o actiune noua, potrivit semnului si intensitatii sale. Astfel, cele doua expresii: ”este furios”si a actionat in stare de furie sau sub impulsul furiei”semnifica realitati psihologice diferite. In primul caz, furia ni se infatiseaza ca stare si ea va influenta asupra desfasurarii comportamentului general al subiectului; in cel de-al doilea caz, furia ne apare ca motiv, ea declansand o actiune concreta, specifica a subiectului in raport cu situatia stimul data.
Prin aceasta convertabilitate motivationala, afectivitatea devine intim legata si implicata in actiune, in comportament. Ceea ce trebuie subliniat, insa, este faptul ca legatura afectivitatii cu activitatea are un caracter complex si heteronom, continutul si efectul ei variind semnificativ in raport de forma si complexitatea entitatii emotionale (emotii simple, emotii complexe, sentimente) si de caracteristicile specifice ale trairilor subiective individuale.

Caracteristicile emotiilor

Referentialitatea consta in aceea ca, in orice emotie, se constientizeaza o legatura traita cu lumea externa (multimea situatiilor si a obiectelor perceptibile cu semnificatiile lor si cu noi insine -autotrairea. Emotia exprima astfel selectivitatea starilor si pozitiilor interne ale persoanei in raport cu situatii obiective si evenimente experientiale proprii.
Polaritatea defineste semnul – pozitiv (+) sau negativ (-) – al legaturii emotiei cu obiectul si, implicit, al trairii interne a semnificatiei obiectului pentru subiect. Ea caracterizeaza numai emotiile specifice, adica numai pe cele cu referent bine determinat
Intensitatea exprima incarcatura tensional – energetica a emotiei, in deosebi a trairii subiective interne. Ea este determinata de intensitatea stimulului afectogen, adica de “amplitudinea” semnificatiei care i se confera de subiect in perceptie, reprezentare sau judecata. Intensitatea trairii este nemijlocit sustinuta de amploarea si natura modificarilor fiziologice, a cantitatii si tipului de neurotransmitatori care se elibereaza la diferite instante ale SNC in cursul actiunii stimulului. Valoric, aceasta dimensiune se intinde intre pragul inferior (emotia abia constientizabila) si pragul superior (paroxism emotional). La nivelul de intensitate paroxista se situeaza afectele, formele cele mai bulversante si cu influenta perturbatoare cea mai puternica ale emotionalitatii. De aici, rezulta ca intensitatea este una din insusirile principale de care depinde rolul emotiei in structura si dinamica activitatii si comportamentului.
Valoarea intensitatii este conditionata si de structura de personalitate, de experienta de viata si afectiva anterioara. Aceasta face ca in fata uneia si aceleiasi situatii, diferiti subiecti sa rsapunda emotional cu trairi de intensitati diferite. Din acest punct de vedere, este instructiv de observat comportamentul emotional al multimilor in situatii critice, puternic afectogene: cataclisme naturale, conflicte sociale etc. Ele pot declansa un intins registru de reactii si manifestari – de la resemnare si impietrire, pana la disperare si furie paroxistica, in contextul multimii are loc fenomenul de amplificare prin contagiune (feed -back pozitiv) a intensitatii starilor emotionale (descatusare instinctuala).
Durata exprima corespondenta in timp intre actiunea stimulului si prezenta trairii emotionale. Ca si alte tipuri de reactii, reactiile emotionale apar cosecutiv unui semnal declansator, cu o anumita perioada de latenta: mai mica la subiectii puternic emotivi, sau mai mare, la subiectii slab emotivi; se mentin cat actioneaza stimulul si inceteaza cand acesta dispare.

Conversiunea reprezinta proprietatea unei emotii de un anumit semn (sa spunem pozitiv) de a se modifica si de a trece in timp intr-o emotie de semn opus in cazul nostru negativ). Din ea deriva stabilitatea, respectiv instabilitatea ca determinatie structurala, de fond a organizarii interne a afectivitatii in dinamica vietii si activitatii cotidiene.
Ambivalenta este o caracteristica mai speciala a organizarii vietii afective si ea consta in coexistenta in aceeasi structura a doi vectori emotionali opusi (+ si -) care se presupun si se sustin reciproc. Ea devine posibila datorita caracterului contradictoriu al valentelor obiectului in raport cu subiectul: laturile atractive (pozitive) trezesc emotii de placere, de simpatie, de iubire, iar cele aversive, trezesc emotii negative de repulsie, de teama, de frica, sau de furie si agresiune.
In viata afectiva a copilului, abivalenta constituie un fel de legitate interna de evolutie si organizare – diferentierea si delimitarea structurilor polare trecand prin ea.
La adult, aceasta caracteristica se intalneste in structura emotiilor complexe, a sentimentelor. Asemenea este de pilda, structura “iubire” – “ura” in relatiile interpersonale (mai ales, in cele de cuplu).
Ambivalenta poate deveni si un simptom patologic, determinat de un proces regresiv, de dezintegrare si decapsulare a schemelor integrarii polare, cand nu mai este posibila delimitarea clara si mentinerea sub control a semnelor (+) si (-) ale trairilor emotionale, aceste activandu-se

Emotii, Educatie si Sentimente

Emotiile si sentimentele sunt atat de strans interconectate cu motivatia incat majoritatea psihologilor le trateaza impreuna. Emotiile si sentimentele sunt considerate a fi latura interioara a comportamentului, in timp ce tendintele si valentele par a fi latura sa manifesta.
Aceasta nu inseamna ca functia lor este identica. Tranczactiile dintre tendinte si valente se afla sub controlul normelor sociale si in acord cu legile eticii. Tranzactiile intre emotiile ereditare si sentimentele dobandite se afla sub controlul sanatatii si fericirii noastre interioare, depinzand de dezvoltarea armoniosa a personalitatii noastre, afirmata de igiena mentala si promovata de arta si de literatura. Actiunea noastra sociala si munca noastra productiva tintesc catre indeplinirea datoriei noastre; pacea interioara a mintii noastre tinteste catre afirmarea identitatii cu noi insine. In consecinta, starile emotionale ale psihicului nostru nu includ doar emotii si sentimente, care sunt latura interna a tendintelor si valentelor, dar si sistemul lor de reglare, reprezentat de sentimentele de placere si durere, euforie si disforie, putere si slabiciune, atractie si repulsie versus dragoste si ura. Asa cum spunea Jung, ele introduc in viata noastra judecata de valoare.
Totusi, aceste judecati de valoare nu sunt nici ale Adevarului, abordat cu ajutorul logicii cognitive a stiintei, nici cele ale Dreptatii si Bunatatii abordate cu ajutorul logicii volitionale a actiunii, ci cele ale Sanatatii si Fericirii, poate si ale Frumusetii, abordate cu ajutorul logicii afective a trairilor, emotiilor si sentimentelor, specifice artei si literaturii. Poate si Artei noastre de a Trai! K. Jung nu le diferentia, desi Platon si Aristotel au scris nu doar despre logica adevarului in stiinta, dar si despre cea a Dreptatii in etica si politica si a Frumusetii in estetica. Kant si Hegel le-au urmat exemplul. In consecinta, dupa Max Scheler si Martin Heidegger, filosofia ca iubire de intelepciune, nu este doar o sinteza a stiintelor, dar si a artei si liteaturii, pe de o parte, si a esteticii, pe de alta parte. Husserl a insistat aupra logicii cognitive a stiintei. Scheler si Heidegger au adaugat logica emotionala a artei si liteaturii, care dezbat armonia si fericirea noastra si logica volitionala a eticii, care trebuie sa guverneze actiunea noastra in economie si politica.
Al doilea argument pentru a considera trairile, emotiile si sentimentele drept un aspect independent al psihologiei este faptul ca ele sunt conectate nu doar cu motivatia conduitei noastre, dar si cu gradele de activare ale temperamentului nostru. Intr-adevar, W.B.Cannon a definit sentimentele de biotonus si vagotonus nu doar ca euforie si disforie, care reprezinta o polaritate emotionala, ci si ca o forta si slabiciune, care sunt grade temperamentale de activare. Aceeasi bimodalitate versus bidimensionalitate caracterizeaza sentimentele de psihotonus, sociotonus si culturotonus cu vagotonia lor opusa. De aceea, starile de euforie sunt simultane cu cele de forta si invers. Ori, aceste stari de forta si slabiciune urmeaza legile temperamentului si nu pe acelea ale conduitei sociale versus caracter. Legile temperamentului sunt adesea corelate mai ales cu infrastructura noastra biologica, in timp ce cele ale motivatiei si conduitei sunt corelate cu controlul suprastructurii noastre sociale.

Substratul fiziologic al emotiilor

Perceptia, invatarea si inteligenta sunt functiuni ale creierului si de aceea structurile lor psihologice trebuie sa fie studiate in corelatie cu procesele neurologice, desi interpretarea corelatiilor cognitive prin procese neurologice s-a dovedit a fi de slaba relevanta. Si mai irelevanta pare a fi conexiunea dintre cognitie, respiratie, puls si metabolism (Nicolae Margineanu – Psihologia Adancurilor si Inaltimilor).
O anumita corelatie intre corp si psihic apare in motivatie, dar numai in cazul catorva tendinte ereditare, ca dragostea, frica si mania, care au un substrat endocrin. O corelatie similara nu exista in cazul Eului sau al dragostei parentale. In ce priveste tendintele si valentele sociale, ele sunt fara vreun substrat fiziologic versus anatomic identificat.
Corelatia intre corp si psihic este o regula in cazul emotiilor. De aceea, aceasta corelatie trebuie considerata drept o a treia trasatura a trairilor, emotiilor si sentimentelor. De fapt, insasi expresia de emotie vine din miscare. Nu este de mirare ca starile emotionale ale psihicului sunt acompaniate de modificari vizibile ale respiratiei, pulsului, tensiunii sangvine, endocrine si uneori chiar de secretii exocrine etc. In consecinta, James si Lange au cautat o explicatie pentru aceste diferite modificari vasomotorii, care par sa le preceada. De la Aristotel la Wundt s-a presupus ca plangem pentru ca suntem sub imperiul unei dureri psihologice si radem pentru ca suntem bucurosi. Nu, adevarul este invers, au spus James si Lange. Suntem suparati pentru ca plangem si suntem bucurosi pentru ca radem. Totusi, daca apar astfel de situatii, cand plansul sau rasul preced placutul sau neplacutul, ele nu exclud situatiile inverse, cand radem sau plangem pentru ca suntem suparati sau bucurosi. Aparitia unor astfel de situatii pare a fi mai fecventa. Ca o regula, totusi, rasul si plansul merg mana in mana cu supararea sau placerea si se afla sub legea intaririi prin feedback.
Trebuie observat totusi ca interpretarea plansului sau a rasului prin schimbari vasomotorii nu poate explica emotiile primare ale diferitelor instincte, dupa cum insusi James si-a dat seama. In asemenea cazuri emotiile si instinctele par a fi doua aspecte diferite ale unuia si acelasi proces. De aceea, Darwin a avut dreptate cand a considerat emotiile primare drept trairi interioare ale instinctelor. James, Shand si Mc. Dougall au urmat aceasta interpretare.
James si Lange si-au publicat teoriile in 1884 si 1885, adica inaintea elaborarii sistematice a endocrinologiei, pe de o parte, si a descoperirii functiilor talamusului si hipotalamusului, pe de alta parte. Functia ariei limbice era si ea necunoscuta. De atunci s-au realizat mari progrese in domeniul sistemului nervos autonom, care isi are rolul sau in biotonusul si vagotonusului emotional.
W. B. Cannon, de exemplu, a studiat modificarile corporale produse in durere, foame, frica si manie si a descoperit ca rezonanta lor emotionala este produsa de stimularea talamusului, in vreme ce expresia lor comportamentala pare a fi o functie a hipotalamusului. Intr-adevar stimularea electrica a acestor parti ale creierului la animale determina atat modificari viscerale cat si reactii comportamentale manifeste. El a investigat de asemenea functia sistemului nervos autonom si a dovedit ca activitatea ganglionilor simpatici este conectata cu un biotonus crescut, atunci cand ne simtim bine si in putere, in vreme ce activitatea ganglionilor parasimpatici este corelata cu un sentiment de vagotonus, cand ne simtim deprimati si slabiti. Incat, biotonusul si vagotonusul nu sunt doar stari emotionale de euforie si disforie, ci si stari emotionale de forta si oboseala, asupra carora a insistat si P. Janet . P. A Bard a facut ulterior descoperiri legate de diencefalic in furie, cu referire la sistemul nervos simpatic. De aceea, in acest moment, teoria lui Cannon este legata de numele sau.
Papez si Mc. Lean, pe de alta parte, au descoperit relatia dintre sistemul limbic si resposivitatea viscerala de ordin emotional, identificata cu ajutorul tehnologiei electronice.
Cea mai importanta descoperire, totusi este cea a sistemului reticular activator, SRA, al retelei neurale din partea inferioara a trunchiului cerebral pana la talamus, care creste si descreste nivelul de forta si viteza reactiilor noastre. De fapt, procesul biotonusului pare a fi determinat in cea mai mare parte de SRA si mai putin de ganglionii simpatici si parasimpatici ai sistemului nervos autonom, care par sa exercite un impact mai ales asupra starilor de euforie si disforie.
Trebuie observat de asemenea ca starile emotionale de euforie si disforie au repercusiuni asupra fetei noastre, dupa cum au aratat fiziognomia lui Lavater si caracteriologia lui Klages, Werner Wolf si G. W. Allport in colaborare cu Ph. E. Vernon, care au verificat experimental unele din aceste observatii. Tratatul de Psihologie german in 12 volume, editat de H. Thomae, acorda atentie acestor expresii emotionale, reflectate si in mers, vorbire, gesticulatie, etc.
Ultimele decenii au atras atentia si asupra efectelor diferitilor factori biochimici asupra polaritatii biotonusului si vagotonusului si a celei dintre forta si slabiciune. De fapt, efectele alcoolului si ale diferitelor medicamente sunt destul de bine cunoscute de la inceputuile umanitatii. Acelasi lucru este adevarat si pentru farmacologia psihologica.
Asadar descoperirile contemporane au reactualizat teoria lui Hippocrat despre temperament. Nu este de mirare deci ca emotiile si sentimentele sun corelate si cu temperamentul, si nu doar cu motivatia si caracterul. In consecinta, reducerea lor la motivatie nu se justifica, desi conexiunea lor cu aceasta este cea mai importanta.

Insemnatatea emotiilor

Exista tendinta de a considera emisfera stanga, cea legata de limbaj si de gandirea rationala, ca fiind mult mai valoroasa si mai importanta decat emisfera dreapta, care raspunde mai ales de imaginatie, orientare in spatiu, gandire simbolica si intuitie.
In mod similar s-a formulat ideea ca ratiunea, care este localizata in sistemul cortical, se opune emtiei, situata in sistemul limbic, prima avand un caracter pregnant obiectiv, iar cea de a doua fiind eminamente subiectiva.
De fapt, in majoritatea dictionarelor de psihologie, afectivitatea desemneaza un nivel al existentei care se defineste prin antiteza cu conceptualizarea, cu ratiunea, unde totul este doar trait de individ si nu cunoscut in mod constient. A. si R. Muchielli (1969) considera ca afectivitatea se caracterizeaza prin:
1. implicare personala completa (ceea ce ne vizeaza, ne “atinge” in mod individual si singular);
2. faptul ca este esential psihosomatica sau fiziologica (adica trairea se desfasoara mai curand in plan fizic, fiind insotita de fenomene sau de senzatii organice, functionale, decat la nivel constient, sub forma sentimentelor);
3. semnificatii personale pe care le atribuim conditiilor noastre de existenta si mediului nostru care ne inconjoara;
4. puterea de determinare a comportamentului nostru.
Structurile afectivitatii scapa constiintei, plasandu-se la nivel inconstient. P.P Neveanu (1978) arata ca trairile afective au grade de complexitate diferite, reactivitatea emotionala situandu-se la niveluri biologice si culturale diverse. In general formele complexe ale afectivitatii, respectiv sentimentele, pasiunile, plasate la nivel cultural au un rol pregnant adaptativ pentru individ si ii potenteaza activitatea de cunoastere. Psihologia sociala experimentala, ca si antropologiala considera artificiala si inexacta opozitia emotie – ratiune. Emotiile constituie evaluari sau judecati pe care le facem asupra lumii. Emotia implica o evaluare din partea subiectului cu privire la semnificatia unui eveniment sau unei situatii. Aceast evaluare depinde de factori de cultura si de personalitatea subiectului. Cu alte cuvinte, emotia depinde de modul in care o persoana analizeaza si evalueaza o situatie. Prin emotii judecam lumea ca fiind placuta sau neplacuta, ca fiind buna sau rea, deci dupa un sistem de valori. A iubi sau a uri, a fi temator, a fi trist, a fi rusinat, a fi manios, a fi optimist, sunt judecati emotionale asupra unor situatii.
Mielu Zlate subliniaza ca procesele afective si cele cognitive, desi sunt diferite prin natura lor, sunt inseparabile in cadrul activitatii individului, aflandu-se intr-o stransa interactiune. De asemenea se arata ca dezacordurile intre rational si afectiv intervin mai ales cand ele se desfasoara la niveluri diferite (“nivelul intelectual superior se cupleaza cu emotii primare, violente, oarbe, situatie in care au loc efecte dezadaptative).
Sistemul limbic este considerat ca sediu al vietii emotionale, in special nucleul amigdalian, denumit chiar” magazin al memoriei emotionale “(Daniel Goleman).
Creierulm rational (Thinking brain) s-a dezvoltat pe baza celui visceral (Visceral brain). Cele mai vechi radacini ale vietii emotionale se afla in centrii olfactivi de la nivelul creierului arhaic sau visceral. Acestia grupau stimulii exteriori in diferite categorii relevante: sexuali, comestibili, daunatori, prietenosi sau dusmanosi. In functie de semnificatia stimulilor, individul se poate apropia sau indepartea de acestia. Deciziile ”a sti ce sa mananci” sau “a sti ce sa faci” intr-o anumita situatie erau determinate numai de miros. Creierul visceral consta intr-o aglomerare de neuroni, cunoscuta sub numele de trunchi cerebral, situata la baza cutiei craniene, la capatul coloanei vertebrale. Acest creier regleaza functiile de baza lae organismului precum respiratia, metabolismul, cotrolul reactiilor motorii si miscarile asigurand supravietuirea. Creierul rudimentar este alcatuit din doua zone: hipocamp si amigdala (sau nucleu amigdalian), unde se afla si centrii olfactivi, care la speciile primitive asigurau adaptarea la mediu. O data cu aparitia mamiferelor s-a constituit sistemul limbic sau creierul emotional, care prin capacitatea de memorare si invatare de care dispune asigura o mai buna adaptare la mediu. La om s-au dezvoltat emisferele cerebrale si neocortexul, care reprezinta creierul rational. O persoana careia i-a fost extirpat nucleul amigdalian devine complet dezinteresata de oameni, nu stabileste contacte umane, desi poate sa poarte bine o conversatie cu semenii sai, pe care ii pote recunoaste pentru scurt timp. In acelasi timp, persoana isi poate pierde capacitatea de a recunoaste propriile trairi, nu mai dispune de nici-o posibilitate de ”a simti ce simte.” Ea nu mai poate avea lacrimi de suparare, regret sau bucurie. Nucleul amigdalian are rolul decisiv in cadrul sistemului limbic si in plus are posibilitatea sa preia orice fel de impulsuri nervoase adresate unor analizatori specializati (auz, vaz), daca cestia se afla in incapacitatea de a functiona datorita leziunilor sau a altor cauze. Deci “nucleul amigdalian” este asemenea unei ”santinele psihice” care reactioneaza in momentele de criza ale organismului, declansand alarma la nivelul creierului, astfel incat organismul sa reactioneze corect (adaptat) in momentul respectiv. In cadrul sistemului limbic, hipocampul este puternic implicat in memoria afectiva a individului, dandui-i astfel posibilitatea sa recunoasca starile emotionale incercate in fata lucrurilor, oamenilor sau altor fiinte. Deoarece sistemul limbic raspunzator de afectivitate, are relativ o anumita autonomie fata de neocortex (sistemul cortical), in anumite situatii – prezenta unor stimului care declanseaza emotii foarte puternice – exista tendinta persoanei de a declansa reactia de raspuns inainte de a cunoaste bine situatia, fiind bine cunoscuta ”graba emotiilor si impulsurilor”, care pe de o parte conduce uneori la raspunsuri inadecvate, iar pe de alta parte sustine acele puncte de vedere privind caracterul irational al afectivitatii. Desigur ca aceste reactii afective puternice si impulsive sunt corectate de o alta regiune a creierului emotional si anume de zona lobilor prefrontali care in starile de furie sau de anxietate puternica reevalueaza mesajele care au declansat starile respective si asigura un caracter planificat si organizat al actiunilor subiectului.
J. F. Le Doux si W. Hirst (1986) au aratat ca reactiile emotionale pot aparea inainte ca neocortexul (creierul rational) sa proceseze informatia primita de la stimuli, intarziind astfel aparitia unei reactii gandite. Aceasta situatie se datoreaza faptului ca informatiile primite de la stimuli ajung de la organele de simt la talamus, iar de aici, mai intai la amigdale si mai apoi la neocortex. Zona prefrontala a cortexului lucreaza insa impreuna cun sistemul limbic (inclusiv zona amigdalei) si functioneaza intr-un fel ca un” manager al emotiilor”, asigurand gandirea actiunii inainte de executarea ei propriu-zisa. Acest tip de conexiuni ale cortexului prefrontal cu sistemul limbic realizeaza legatura dintre emotii si gandire cu efecte benefice.

Emotiile sunt importante deoarece asigura:

1. Supravietuirea
Natura a dezvoltat emotiile noastre in decursul unei evolutii de milioane de ani. Ca o consecinta a acestui fapt, emotiile noastre functioneaza astazi ca un sistem interior de ghidare, delicat si sofisticat. Emotiile noastre ne atentioneaza atunci cand ne lipseate impulsul natural. De exemplu cand ne simtin singuri, ne lipseste nevoia de a comunica cu alti oameni. Atunci cand ne este frica, ne simtim respinsi, lipseste nevoia de a fi acceptati.
2. Luarea deciziilor
Sentimentele si emotiile noastre constituie o valoroasa sursa de informatii. Ne ajuta sa luam hotarari. Cercetarile au aratat ca atunci cand sunt afectati centrii nervosi din emisferele cerebrale, omul nu poate lua nici cele mai simple decizii. De ce? Pentru ca nu stie ce va simti in legatura cu deciziile sale!
3. Stabilirea limitelor
Sentimentele noastre ne ajuta sa tragem niste semnale de alarma atunci cand ne deranjeaza comportamentul unei persoane. Daca invatam sa ne incredem in ceea ce simtim si sa fim fermi in a exprima acest lucru, putem instiinta persoana respectiva de faptul ca ne simtim incomod, de indata ce devenim constienti de acest fenomen. Acest lucru ne va ajuta in trasarea granitelor care sunt necesare pentru protejarea sanatatii noastre mentale si psihice.
4. Comunicarea
Sentimentele noastre ne ajuta sa comunicam cu ceilalti. Expresia fetei noastre, de exemplu poate exprima o gama larga de sentimente. Daca aratam tristi si raniti, le semnalam celorlalti ca avem nevoie de ajutorul lor. Daca suntem mai iscusiti in arta comunicarii verbale, vom fi in stare sa exprimam mai mult din nevoile noastre emotionale, avand astfel posibilitatea de a le simti mai bine. Daca reusim sa fim cat se poate de receptivi la problemele emotionale ale celorlalti oameni, suntem mai capabili sa-i facem sa se simta importanti, intelesi si iubiti.
5. Unitatea
Sentimentele noastre sunt probabil cea mai mare sursa de unitate a tuturor membrilor speciei umane. In mod sigur, convingerile noastre religioase, politice, culturale nu ne-au unit. De fapt, ne-au despartit de prea multe ori intr-un mod tragic si uneori fatal. Pe de alta parte, sentimentele sunt universale. Charles Dickens insusi a scris despre acest lucru cu multi ani in urma intr-una din cartile lui mai putin cunoscute, intitulata “Expresia sentimentelor la om si la animal”. Sentimentele de empatie, compasiune, cooperare si iertare, de exemplu au potentialul de a ne uni ca specie. Vorbind la modul general, sentimentele ne unesc, convingerile ne despart.
Cercetatorii au investigat dimensiunile inteligentei emotionale folosindu-se de concepte adiacente cum ar fi aptituidinile sociale, competenta interpersonala, maturitatea psihologica si constienta emotionala. S-au cercetat concepte precum “dezvoltare sociala”, “invatare sociala si emotionala” si “inteligenta personala”, toate avand ca scop “cresterea nivelului competentei sociale si emotionale”. S-au dezvaluit astfel stranse legaturi intre inteligenta emotionala si celelalte fenomene – conducere, performanta de grup, performanta individuala, schimbari sociale interpersonale, adaptare la schimbari.
Inteligenta emotionala ne armonizeaza cu mediul si cu noi insine.

Definirea conceptului de inteligenta emotionala (I.E.)

Psihologul W. Mischel de la universitatea Stanford a aplicat unor copii in varsta de 4 ani un test cu ”acadele” care poate preconiza cat de bine se vor adapta acestia ca liceeni. Testul consta in a le oferi copiilor o singura acadea chiar in acel moment sau doua acadele peste o anumita perioada de timp cand se va intoarce supraveghetorul. Este un test de inteligenta emotionala. Copii care-si pot controla sentimentele, emotiile si au suficienta rabdare pentru a primi doua acadele, se dovedesc a nu fi doar mai capabili din punct de vedere emotional, ci si mai competenti la scoala si-n viata de toate zilele.
Daniel Goleman a surprins toate aceste descoperiri precum si multe alte indicii privind sentimentele fiintei umane si consecintele acestora in cartea intitulata Inteligenta emotionala. Cartea subsumeaza rezultatele unor cercetari care arata ca dezvoltarea emotionala a elevilor este decisiva pentru succesul lor in viata si nu doar pentru rezultatele scolare.
De exemplu, cercetatorii au demonstrat ca elevii care au un sistem emotional stabil la 4 ani au rezultate mult mai bune la diversele examinari de admitere la facultate. Capacitatea de a recunoaste si de a face fata emotiilor duce la performante mai mari la scoala, in munca si in relatiile interumane. Plecandu-se de la rolul adaptativ al afectivitatii s-a constatat ca persoanele care au un cotient intelectual (QI – indice al nivelului de dezvoltare a inteligentei, stabilit prin raportarea varstei mentale la varsta cronologica) inalt sau o inteligenta academica foarte bine dezvoltata se descurca mult mai putin in viata de zi cu zi, in timp ce alta categorie de subiecti, desi au un QI mai redus in comparatie cu primii, au rezultate deosebite in practica. Ca urmare, apare si intrebarea fireasca: “Cum reusesc acestia sa aiba succese in situatii critice, sa faca fata oricand in imprejurari de viata?” In 1988 Sternberg a rugat oamenii de pe strada sa spuna ce inteleag ei printr-o persoana inteligenta. Analizand raspunsurile la acest sondaj, cercetatorul a ajuns la concluzia ca ei dispun de o alta abilitate decat inteligenta acdemica, datorita careia ei reusesc sa depaseasca obstacolele vietii de zi cu zi. Aceasta abilitate a fost raportata initial la inteligenta sociala care desmneaza capacitatea de a intelege si de a stabili relatii cu oamenii.
Inteligenta sociala este definita de Thorndike ca fiind capacitatea de a intelege si de a actiona inteligent in cadrul relatiilor iterumane. H. Gardner (1993) in teoria sa privind inteligentele multiple, rezerva un loc important acelor forme de inteligenta care permit omului o adaptare superioara la mediul social mai indepartat sau mai apropiat lui. Astfel, el a introdus termenii de inteligenta interpesonala si intrapersonala.
Inteligenta interpersonala se refera la abilitatea de a-i intelege pe ceilalti, de a cunoaste ceea ce-i motiveaza pe oameni, cum muncesc ei, cum poti sa cooperezi mai bine cu ei. Gardner apreciaza ca cei mai buni profesori, politicieni, lideri spirituali dispun in cel mai inalt grad de aceasta forma a inteligentei.
Inteligenta intrapersonala consta in abilitatea de a se intoarce spre sine, in interiorul propriei persoane; reprezinta abilitatea de a forma cu acuratete un model vertical riguros al sinelui si de a folosi acest model pentru a actiona adecvat in viata. Formarea inteligentei intrapersonale echivaleaza cu un ghid de comportare bazat pe o aprofundata cunoastere personala.
Multi psihologi si-au dat seama ca aceasta abilitate care asigura succesul in viata cotidiana este, pe de o parte, distincta de inteligenta academica (teoretica), dar, pe de alta parte, constituie un fel de sensibilitate specifica fata de practica si relatiile interumane.
Conceptul de inteligenta emotionala a fost formulat pentru prima data intr-o teza de doctorat, in S.U.A., in 1985 de catre Wayne Leon Payne care considera ca inteligenta emotionala este o abilitate care implica o relationare creativa cu starile de teama, durere si dorinta.
De fapt, D. Wechsler, autorul setului de teste standardizate pentru inteligenta (academica sau teoretica), a remarcat ca adaptarea individului la mediul in care traieste se realizeaza atat prin elementele cognitive, cat si prin cele non-cognitive. Aspectele non-cognitive ale inteligentei include factori de ordin afectiv, personal si social, find esentiale pentru reusita in viata a individului.
Studiile privind inteligenta emotionala sunt relativ recente si ele au debutatat in jurul anilor ’90, conturandu-se trei mari directii reprezetate de John D. Mayer si Peter Salovey; Reuven Bar-On; Daniel Goleman.
1. Mayer si Salovey (1990, 1993) considera ca inteligenta emotionala implica:
• abilitatea de a percepe cat mai corect emotiile si de a le exprima
• abilitatea de accede sau genera sentimente atunci cand ele faciliteaza gandirea
• abilitatea de a cunoaste si intelege emotiile si de a le regulariza pentru a promova dezvoltarea emotionala si intelectuala. Oferind o astfel de definitie, cei doi autori au vrut, de fapt, sa evidentieze interconditionarile pozitive intre emotie si gandire.
2. Reuven-Bar-On a realizat studii ce s-au intins pe o perioada de 25 ani. In 1992, ca doctor la Universitatea din Tel Aviv, a stabilit si el componentele inteligentei emotionale pe care le grupeaza astfel:
Aspectul intrapersonal
• constientizarea propriilor emotii – abilitatea de a recunoaste propriile sentimente;
• optimism (asertivitate) – abilitatea de a apara ceea ce este bine si disponibilitatea de exprimare a gandurilor, credintelor si sentimentelor, dar nu intr-o maniera distructiva;
• respect – consideratie pentru propria persoana – abilitatea de a respecta si accepta ce este la baza bun;
• autorealizare – abilitatea de a realiza propriile capacitati potentiale, capacitatea de a incepe sa te implici in cautarea unor scopuri, teluri care au o anumita semnificatie si un anumit inteles pentru tine;
• independenta – abilitatea de a te directiona si controla singur in propriile ganduri si actiuni, capacitatea de a fi liber de dependentele emotionale.
Aspectul interpersonal
• empatie – abilitatea de a fi constient, de a intelege si a aprecia sentimentele celorlalti
• relatii interpersonale – abiliatatea de a stabili si mentine relatii interpersonale reciproc pozitive, acest lucru caracterizandu-se prin intimitate, oferire si primire de afectiune
• responsabilitate sociala – abilitatea de a-ti demonstra propria cooperativitate ca membru contribuabil si constructiv in grupul social caruia ii apartii sau pe care l-ai format.

Adaptabilitate
• Rezolvarea de probleme – abilitatea de a fi constient de probleme si de a defini problemele pentru a genera si implementa potentialele solutii efective;
• Testarea realitatii – abilitatea de a stabili, a evalua (a aprecia) corespondentele intre ceea ce inseamna o experienta (traire) si care sunt obiectivele existente;
• Flexibilitate – abilitatea de a-ti ajusta gandurile, emotiile si comportamentul pentru a schimba situatia si conditiile.
Controlul stresului
• toleranta la stres – abilitatea de a te impotrivi evenimentelor si situatiilor stresante fara a te poticni si, de asemenea, abilitatea de a face fata acestora in mod activ si pozitiv;
• controlul impulsurilor – abilitatea de a rezista sau amana impulsivitatea si de a goni tentatia care te determina sa actionezi in graba.
Dispozitia generala
• fericire – abilitatea de a te simti satisfacut de propria viata, de a te distra singur si impreuna cu altii, de a te simti bine;
• optimism – abilitatea de a vedea partea stralucitoare a vietii, de a mentine o atitudine pozitiva chiar impotriva adversitatilor.
Acesti cinci factori ce intra in componenta inteligentei emotionale (I E) se evalueaza prin teste specifice. Suma punctelor obtinute la aceste teste reprezinta coeficientul de emotionalitate, Q. E. De obicei, tipul de persoana care cunoaste succesul in viata are un QE ridicat, consideradu-se ca se poate prevedea succesul in viata si prin stabilirea coeficientului de emotionalitate.
Dupa cei doi autori, in cadrul inteligentei emotionale sunt incluse urmatoarele capacitati grupate in cinci domenii:
• Constiinta de sine a propriilor emotii: introspectia, observarea si recunoasterea unui sentiment in functie de modul in care ia nastere;
• Stapanirea emotiilor: constientizarea emotiilor care stau in spatele sentimentelor, aflarea unor metode de a face fata temerilor, anxietatii, maniei si supararilor;
• Motivarea interioara: canalizarea emotiilor si sentimentelor pentru atingerea unui scop, insotita de controlul emotional, care presupune capacitatea de a reprima impulsurile si de a amana obtinerea gratificatiilor, recompenselor;
• Empatia: capacitatea de a manifesta sensibilitate si grija fata de sentimentele altora, persoana fiind in stare sa aprecieze diferentele dintre oameni;
• Stabilirea si dirijarea relatiilor interumane: se refera la competenta si aptitudinile sociale, persoana fiind in stare sa cunoasca, sa anlizeze si sa controleze emotiile altora.
3. D. Goleman este reprezentantul celei de-a treia mare directie in abordarea inteligentei emotionale. El a urmat facultatea de psihologie la Harward fiind preocupat de studiul creierului, creativitatii si comportamentului. A fost si ziarist la New-York Times, ceea ce l-a condus spre o extindere a intelesului conceptului de inteligenta si la popularizarea acestuia in reviste fara profil stiintific. In viziunea lui, constructele care compun aceasta forma a inteligentei sunt:
• constiinta de sine – incredere in sine;
• auto-control – dorinta de adevar, constiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea;
• motivatia – dorinta de a cuceri, daruirea, initiativa, optimismul;
• empatia – a-i intelege pe altii, diversitatea, capacitatea politica;
• aptitudinile sociale – influenta, comunicarea, managementul conflictului, conducerea, stabilirea de relatii, colaborarea, cooperarea, capacitatea de lucru in echipa.
In cartea sa din 1995, Daniel Goleman si-a formulat definitia inteligentei emotionale pe baza lucrarii lui Myer si a lui Solovey din 1990. Totusi, Goleman a adaugat multe lucruri la ceea ce el a prezentat ca fiind inteligenta emotionala. Evident, el a facut aceasta singur, fara sprijinul sau acordul comunitatii academice. El a adaugat cateva variabile care ar putea fi mai bine numite “trasaturi de personalitate sau de caracter decat componente ale inteligentei emotionale. A inclus de asemenea una din temele sale favorite de cercetare, ceea ce el numeste “curgere” (flow). Acesta este un subiect despre care scrisese pe cand studiase meditatia, religiile orientale si starile modificate ale constiintei. Cartea lui Goleman a reusit sa devina foarte populara si multi au fost aceia care au acceptat definitia extinsa a inteligentei emotionale elaborata de autor.
S. Hein, ca majoritatea autorilor, a incercat sa adauge propria lui contributie “confuziei” referitoare la inteligenta emotionala, asfel incat in 1996 a oferit cateva definitii alternative. Dupa acest autor, inteligenta emotionala inseamna:
1. sa fi constient de ceea ce simti tu si de ceea ce simt altii si sa stii ce sa faci in legatura cu aceasta;
2. sa stii sa deosebesti ce-ti face bine si ce-ti face rau si cum sa treci de la rau la bine;
3. sa ai constiinta emotionala, sensibilitate si capacitate de conducere care sa te ajute sa maximizezi pe termen lung fericirea si supravietuirea.
Hein a mai enumerat si o serie de componente specifice ale inteligentei emotionale, care au fost preluate din lucrarile lui Mayer si ale lui Salovey:
• Constiinta de sine – sa fii constient de propriile emotii atunci cand acestea te cuprind
• Sa fii cunoscator din punct de vedere emotional – sa fii capabil sa identifici si sa etichetezi sentimente specifice in tine insuti si in altul; sa fii capabil sa discuti despre emotii si sa le comunici in mod clar si direct
• Capacitatea de a fi empatici in raport cu ceilalti, de a simti compasiune pentru ei, de a-i confirma, de a-i motiva, de a-i inspira, de a-i incuraja si de a-i consola;
• Capacitatea de a lua decizii intelepte folosind un echilibru sanatos al emotiilor si al ratiunii, de a nu fi nici prea rational, nici prea emotional;
• Capacitatea de a reusi sa-ti asumi responsabilitatea pentru propriile emotii, mai ales resposabilitatea pentru propria motivare si propria fericire.
In prezent, exista un dezacord daca inteligenta emotionala e mai mult un potential innascut ori daca ea reprezinta un set de abilitati, competente sau indemanari invatate.
D. Goleman sustine ca ”spre deosebire de gradul de inteligenta, care ramane acelasi de-a lungul vietii sau de personalitatea care nu se modifica, competentele bazate pe inteligenta emotionala sunt abilitati invatate.”
S. Hein a analizat afirmatiile lui D. Goleman si a concluzionat ca acesta omite in primul rand existenta unor diferente in potentialul genetic innascut pentru inteligenta emotionala. Pe de alta parte, afirmatia facuta de Goleman cum ca personalitatea nu se modifica de-a lungul vietii se afla in contradictie cu viziunea acestuia legata de inteligentan emotionala, in structura careia inclusese perseverenta si optimismul ca aspecte ale personalitatii. In opinia lui Goleman, orice om isi poate ridica gradul de inteligenta emotionala prin exercitiu si educatie, dar unele componente ale inteligentei sunt tratate ca insusiri de personalitate si prin urmare nu s-ar putea modifica pe parcursul vietii individului.
Jean Segal a pus in evidenta patru componente ale inteligentei emotionale, si anume:
• Constiinta emotionala
• Acceptarea
• Constiinta emotionala activa
• Empatia
Prima componenta vizeaza trairea in mod autentic a tuturor emotiilor care ne incearca, lasand deoparte deprinderile intelectuale prin intermediul carora avem tendinta sa gandim emotiile. Pentru a dezvolta autocontrolul emotiilor, autoarea recomanda exercitii specifice de constientizare a senzatiilor corporale si a emotiilor.
Cea de-a doua componenta presupune acceptarea emotiilor constientizate, adica asumarea responsabilitatii propriilor trairi afective. Aceasta nu inseamna resemnare si pasivitate fata de emotii, ci deschidere atat fata de cele placute, cat si fata de cele neplacute.
Constientizarea emotionala activa inseamna sa traiesti experienta prezenta si nu ceea ce ai simtit in trecut. Aceasta componenta inseamna constientizarea a tot ceea ce simti, a cauzelor emotiei a realitatii si situatiei in care te afli, pentru a putea fi echilibrat, a gandi limpede si a nu fi influentat de emotiile trecute.
Empatia se refera la abilitatea de a ne raporta la sentimentele si la nevoile celorlalti, fara a renunta la propria experienta emotionala. Empatia presupune intelegerea celuilalt, participarea la problemele sale emotionale, fara a te implica in rezolvarea acestora.

Concluzie: Formarea inteligentei emotionale este intr-o mare masura tributara unor obisnuinte / automatisme invatate, avand la baza modele emotionale in familie sau in mediul scolar. Inteligenta academica – concept care se raporteaza la modele ale cunoasterii stiintifice, este mai flexibila, mai independenta de contextele concrete in care se construieste. Totusi, merita a fi remarcat ca atat sensibilitatea naturala, inteligenta emotionala, cat si inteligenta generala sau traditionala au un caracter adaptativ, asigurand supravietuirea persoanei. Putem conchide, intr-adevar ca “lumea este a entuziastilor care nu se infierbanta”.

Bibliografie

1. Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Ed. Universitara, 2002
2. Nicolae Margineanu, Psihologia Adancurilor si a Inaltimilor, Ed. Presa Universitara Clujeana, Cluj Napoca, 1999
3. Steve Duck, Relatiile Interpersonale, Ed. Polirom, Iasi, 2000
4. Jaques Cosnier, Introducere in Psihologia Emotiilor, Ed. Polirom, Iasi, 2002
5. Daniel Goleman, Inteligenta Emotionala, Cheia Succesului In Viata, Ed. Allfa, 2004
6. Mihaela Roco, Creativitate si Inteligenta Emotiomala
7. Zlate M., Fundamentele Psihologiei, II, Ed. Hiperyon XXI, Bucuresti, 1991

Psiholog dr. Aurelia Moraru


  •  
  •  
  •  
  •  
  •