Poliartrita reumatoidă şi personalitatea bolnavilor reumatici

 

 Autor: Psiholog Adina Moraru

Tipul de personalitate nu constituie pentru bolile reumatismale un factor primar predispozant. Boala reumatismală nu se instalează la un subiect care are un anumit tip de personalitate. Bolnavii care suferă de reumatism cronic pot să aibă modificări secundare ale personalităţii. Astfel durerea persitentă, anumite tulburări funcţionale motorii, cronicizarea, împiedică pe termen lung funcţionarea normală a persoanelor afectate de reumatism cronic. Suferinţele create de reumatismul cronic au ca impact disfuncţionalităţi nu doar fizice sau psihologice, ci si socioprofesionale prin inconvenientele pe care le aduc în menţinerea unei activităţi performante. Restrângerea activităţii are ca efect restrângerea sferei sociale aducând împuţinarea relaţiilor interpersonale şi comunicarea. Trăsăturile de personalitate ce apar frecvent în evoluţia cronică a unei boli reumatismale sunt: diminuarea activităţii psihomotorii, iritabilitate, anxietate, depresie, ipohondrie( Gerber, R.1995, apud Iamandescu, I.B., 2009).

Implicarea psihicului în problematica etipatogenetică, clinică şi terapeutică a majorităţii suferinţelor omului, dacă un cumva în totalitatea acestor suferinţe, este un fapt bine stabilit astăzi. Ponderea acestei implicaţii este variabilă de la o boală la lata, şi desigur, de la un bolnav la altul, dar în suferinţele reumatice este sigur că această pondere poate atinge chiar cote maxime. În toate definiţiile durerii nu lipseşte precizarea componentei sale psihice alături de cea fizică: durerea este o suferinţă a corpului şi a minţii, care poate fi cunoscută numai de individ în propria lui conştiinţă.

Nu există dureri fizice ale corpului şi atât, dar dureri mintale şi atât există.

Poliartrita reumatoidă este o afecţiune autoimună, caracterizată prin inflamaţia cronică a articulaţiilor şi ţesuturilor adiacente acestora. Boala este progresivă, în ultimele stadii apărând deformarea articulaţiilor şi anchiloza.

În cadrul reumatismului, alături de durere se instalează şi deficitul funcţional mai mare sau mai mic, elementele somatopsihice se intrică tot mai mult cu cele strict organice realizând astfel tabloul sindroamelor anxioase sau depresive sau mai frecvent anxios depresive. Instalarea cercuui vicios cauză – efect – cauză îngreunează analiza clinică a bolnavului. Se ştie că durerea determină anxietate, iar anxietatea măreşte durerea, iar depresia scade capacitatea bolnavului de a coopera cu durerea.

Scena pe care se desfăşoară conflictele imunologice este articulaţia şi anume ţesutul sinovial. Sinoviala articulară constituie într-adevăr sediul principaleleor leziuni anatomopatologice în stadiul de debut al poliartritei reumatoide.

Sinoviala este în mod normal o membrană care căptuşeşte în interior spaţiul articular; la bolnavul cu poliartrită reumatoidă ea se inflamează intens, se congestionează şi se hipertrofiază, transformându-se intr-un adevărat ţesut de granulaţie, numit panus. Sinoviala inflamată se întinde pe suprafaţa cartilajului articular care, hrănindu-se prin imbibiţie din lichidul sinovial, este împiedicat astfel să-i ia principiile nutritive şi se alterează, subţiindu-se şi erodându-se; ulteriror, panusul sinovial pătrunde şi în extremităţile osoase de la nivelul articulaţiilor afectate şi lezează ţesutul osos, creând nişte zone ovalare sau rotunde de liza osoasă.

Ţesutul conjunctiv proliferează intens, solidarizând între ele extremităţile osoase şi se produce o anchiloză fibroasă.

Leziunile inflamatorii, cu sediul iniţial în membrana sinovială, afectează ulterior structura articulaţiilor şi o mare tendinţă de a evolua, ceea ce se traduce clinic prin dureri articulare, tumefacţii articulare, deformaţii şi anchiloze articulare în stadiile avansate ale bolii.
Afectările carcateristice includ sinovită şi serozită (inflamaţia membranelor articulare, pericardului, pleurei), noduli reumatici şi vasculită. Marca bolii este reprezentată de persistenţa poliartritei simetrice care afectează frecvent articulaţiile mici ale mîinilor şi picioarelor.

Cauzele poliartritei reumatoide sunt insuficient cunoscute încă, cauza reprezintă un mister deşi specialişti de pe toate meridianele globului, studiază cu asiduitate aceste boli, mai ales în ultimile decenii. Factorii asociaţi cu apariţia afecţiunii sunt diverşi: infecţii frecvente( cu streptococ, cu stafilococ, cu bacilul Koch) dar nu se poate vorbi de o relaţie directă , predispoziţie genetică, stress, fumat, disfuncţii hormonale, dar şi apariţia unui răspuns autoimun. Merită amintit la cauzalitate şi factorul mediu, factorul extern precum expunerile îndelungate le frig, umezeală, alimentaţia iraţională, etc. Cele mai predispuse ţesuturi sunt membranele sinoviale şi structurile articulare. Apar deformări şi dizabilităţile articulare  prin erodarea şi distrugerea membranelor sinoviale şi a suprafeţelor articulare.

În privinţa mecanismelor ce duc la diverse leziuni a fost mult studiat eventualul rol patogenic al factorului reumatoid; acest factor este un autoanticorp ce acţionează împotriva propriilor gamaglobuline. Este posibil ca din aceste conflicte imunologice(între gamaglobuline şi factorul reumatoid) să rezulte complexe imune, care depunându-se în ţesutul sinovial şi în alte structuri să declanşeze local un proces inflamator, care să genereze leziunile anatomopatologice caracteristice şi simptomele corespunzătoare: dureri articulare, leziuni osteocartlaginoase, etc.

Se pot face unele corelaţii între datele prezentate mai sus, în felul următor: este posibil ca unele agresiuni virale (sau cu microplasme) să determine la unii subiecţi o denaturarae a gamaglobulinei; organismele în cauză reacţionează împotriva acesteia ca împotriva unei structuri străine (prin denaturarae gama globulina a devenit antigenică), formând anticorpi. Aceşti anticorpi, de fapt sunt anticorpi, fiind formaţi împotriva unei componente structurale proprii, nu sunt altceva decât factorul reumatoid. Acesta poate deveni agresiv, prin formarea complexelor imune, aşa cum am arătat mai sus.

Femeile cu vârsta de peste 40 de ani sunt afectate în mod frecvent. Pot fi afectaţi şi copiii  sub 16 ani de artrita reumatoidă.

Semne şi simptome
Cele mai frecvente manifestări ale poliartritei reumatoide includ:  afectări articulare; afectări pulmonare; afectări cardiace;  afectări oculare.  Alte afectări: anemie, trombocitoză, hepatită; manifestări sistemice: mialgii, oboseală, febră, scădere în greutate, tulburări de somn, stare generală proastă.
Artrita reumatoidă afectează în mod simultan articulaţii multiple, iniţial apare la nivelul articulaţiilor mici: închieturile mâinilor, coate, glezne, articulaţiile metacarpo-falangiene, articulaţiile metatarso-falangiene. Pe măsură ce boala evoluează, şi alte articulaţii sunt afectate: umeri, genunchi, şolduri, coloana cervicală. Semnele şi simptomele apar şi dispar şi variază în funcţie de severitate. Perioadele de remisiune alternează cu perioadele în care manifestările sunt pregnante.

Tratament

  1. Tratamentul  medicamentos administrat de medicul specialist instituit cât mai rapid posibil după apariţia simptomelor

  2. Fizio-balneo-terapia

  3. Kinetoterapia

  4. Psihoterapie suportivă

  5. Psihoterapie prin antrenament Schultz şi tehnici de relaxare Iacobson

  6. Psihoterapia interpersonală

  7. Psihoterapia dinamică

  8. (Auto) educaţia şi informarea pacientului.

Se impune o precauţie atunci când bolnavului i se recomandă o evaluare psihologică sau psihiatrică pentru acele condiţii care nu fac obiectul medicului specialist în reumatologie. Unii bolnavi se simt lezaţi de această recomnadare nefiind suficient informaţi de implicaţiile factorilor psihologici stresanţi în cauzalitatea unor tulburări reumatice. De aceea, psihoterpia o recomandăm în cadrul echipei de îngrijire din clinica de recuprare fiind văzută ca parte integrantă a tratamentului recuperator. În clinică, bolnavii pot beneficia şi de terapia de grup, susţinerea grupului şi puterea exemplului pot motiva bolnavii redându-le speranţa şi forţa de a lupta cu boala.


  •  
  •  
  •  
  •