Creativitate1Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin creare, care înseamnă a zămisli, a făuri, a crea, a naşte. Termenul de creativitate defineşte un act dinamic, un process care se dezvoltă, se desăvârşeşte. El a fost introdus în psihologie de G.W. Allport, pentru a desemna o formaţiune de personalitate.

Psihologii susţin în general, că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii. Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate, expresivitate şi este generativ, imaginativ, inventiv, inovativ.

După P. Popescu-Neveanu, creativitatea presupune predispoziţia generală a personalităţii spre nou, o anumită organizare a proceselor psihice în sistemul de personalitate. Harris oferă una din cele mai bune descrieri ale creativităţii spunând că este o capacitate, este o atitudine, este un proces.

Dezvoltarea creativităţii presupune stimularea la copii a curajului de a emite ipoteze, capacitatea de a aprecia, de a elabora o strategie de lucru şi nu de a aştepta de-a gata soluţiile adulţilor. În societate, mai ales în marile companii, se caută tot mai mult personae creative, care, pe lângă calităţile necesare pentru postul pe care îl ocupă, aduc un plus de originalitate în munca prestată.

Creativitatea nu trebuie confundată cu talentul, îndemânarea sau inteligenţa. Creativitatea nu înseamnă a face ceva neapărat mai bine decât ceilalţi; înseamnă a gândi, a explora, a descoperi şi a imagina. Ideile creative se regăsesc în toate aspectele vieţii în plină dezvoltare a unui copil, creativitatea poate fi învăţată zilnic.

Preşcolarii creativi se diferenţiază de obicei de restul grupului prin diferite comportamente specifice şi, dacă li se permite acest lucru, îşi dezvoltă în mod liber creativitatea. Ei sunt foarte curioşi, vin cu soluţii neobişnuite, cu idei originale, au iniţiativă şi un spirit de observaţie foarte bine dezvoltat, pun întrebări adecvate, explorează noi posibilităţi, învaţă rapid şi uşor, au o memorie bună, un vocabular bine dezvoltat, au o imaginaţie vie şi o capacitate deosebită de a compune poveşti.

Creativitatea devine educabilă încă de la vârsta preşcolară în condiţiile în care educatoarele sunt preocupate de crearea unui climat corespunzător, propunându-şi să realizeze corelaţii interdisciplinare, să promoveze manifestarea liberă a copiilor în învăţare, dar în primul rând să stimuleze potenţialul creativ al fiecărui copil, recurgând la creativitatea în grup, cel mai eficient procedeu susţinut de specialişti.

Un copil poate răspunde, prin efort propriu la o situaţie problemă ce manifestă un anume grad de creativitate. Produsul activităţii lui nu se compară cu ceea ce reuşeşte să aducă nou un om de ştiinţă printr-o invenţie sau un artist printr-o operă originală. Dar fără o manifestare a independenţei şi originalităţii în răspunsurile date la situaţiile-problemă ivite pe parcursul formării sale, în copilărie şi în tinereţe, adultul nu poate ajunge la forme superioare de expresie a creativităţii.

Copilul dispune nu doar de capacitatea de a se juca şi de a învăţa, ci şi de aceea de a crea. Întâi îşi face ucenicia deprinderii lucrului cu instrumentele, apoi îi face plăcere să se afirme pe sine prin ceea ce realizează singur, copilul este capabil să producă ceva nou, neobişnuit, original.

Acum se dezvoltă imaginaţia, proces psihic ce ocupă un loc important în contextual factorilor creativităţii. Are loc o adevărată explozie a imaginaţiei, iar ea trebuie să fie cultivată prin actul educaţional. La această vârstă imaginaţia compensează într-un anume mod slăbiciunea gândirii. Preşcolarul este capabil să-şi elaboreze forme ale imaginaţiei reproductive, ascultând poveşti, dar se poate vorbi şi de un anume nivel al imaginaţiei creative. Copilul are tendinţa de a integra imaginarul, posibilul în real, astfel personajele malefice putând fi reale şi constituind pentru el o sursă de frică.

Imaginaţiei i se atribuie un rol major la vârsta preşcolară, chiar şi minciuna poate fi un produs al fanteziei şi al creaţiei şi astfel nu este necesară pedeapsa: fantezia copilului îl face să povestească despre sine fapte ale unor personaje de basm sau din desene animate. Dar tot imaginaţia este responsabilă într-o anumită măsură şi de abilitatea cu care cei mici se feresc de pedeapsă.

În activitatea creatoare a copilului îşi fac loc şi elementele de ideaţie, capacităţi de figurare, deprinderi şi priceperi. Aceste aspecte pot fi observate în special în desenele copilului. Chiar dacă nu are deprinderi de lucru formate, chiar dacă desenul în sine nu este măcar inteligibil, folosindu-şi imaginaţia dar şi deprinderile de exprimare expresivă, copilul poate prezenta o întreagă lume izvorâtă din cele câteva mâzgălituri. Pe măsură ce-şi însuşeşte tehnica de lucru, el poate crea desene, picturi foarte frumoase şi originale.

În creaţie se exprimă în mod deosebit afectivitatea copilului, felul în care lumea externă reverberează în sufletul copiilor. Culorile utilizate de copii în desen, expresiile folosite în limbaj, gestica şi mimica din momentele în care fabulează sunt surse de cunoaştere a afectivităţii copilului.

La această vârstă creaţia are o valoare imensă pentru modelarea personalităţii, pentru devenirea umană, ea trebuie să fie în centrul preocupărilor educatorilor şi mai ales trebuie să fie stimulată.

Alături de factorii intelectuali şi cei caracteriali, un rol important îl au factorii sociali. Societatea cu cerinţele ei, caracterul stimulativ al mediului în care se dezvoltă şi trăieşte omul şi calitatea procesului educativ al mediului în care se dezvoltă şi trăieşte omul şi calitatea procesului educativ la care este supus acesta îşi au importanţa lor deosebită în dezvoltarea potenţialului creativ. Astfel, se impune ca activitatea educatică să fie condusă în mod conştient în direcţia stimulării activităţilor cu caracter de creaţie în scopul formării şi dezvoltării potenţialului creativ.

Stimularea creativităţii este un demers educaţional complex ce cuprinde simultan fenomene de activare, antrenare, cultivare, şi dezvoltare a potenţialului creativ. În acest scop este necesară utilizarea adecvată a diferitelor metode şi procedee specifice de stimulare şi antrenare a creativităţii individuale şi de grup.

Este utilă valorificarea în activitatea instructiv-educativă a condiţiilor şi principiilor învăţării de tip creativ, care stimulează creativitatea şi anume, asigurarea în activităţile instructiv-educative a ponderii unor tipuri de solicitare, menţinerea unui climat favorabil şi a atmosferei optime, îndrumarea optimă din partea educatorului, încurajarea, recunoaşterea, promovarea elevilor care manifestă anumite disponibilităţi creative, angajarea elevilor în activităţi curente de tip creativ. Şi activitatea în afara clasei şi cea extraşcolară oferă numeroase prilejuri pentru cultivarea imaginaţiei, creativităţii şi trebuie valorificată.

Insist să combatem ceea ce este greşit în atitudinea unora dintre noi, noi adulţii, să nu omorâm creativitatea copiilor. Să nu insistăm ca ei să facă lucrurile ,,în mod corect”, să-i lăsăm să viseze, să nu etichetăm fanteziile copiilor ca fiind ,,aiureli”, ,,prostii”, ,,copilării”, să nu comparăm copiii între ei, să nu descurajăm curiozitatea copiilor pentru ca unul dintre indicatorii creativităţii este curiozitatea.

La orice vârstă educaţia reprezintă un chimism insolit şi deosebit de complex. Până la sfârşitul adolescenţei, educatorul, indiferent de ipostazele sub care se manifestă ( părinte sau dascăl ), constituie un catalizator funciar.

Deşi grădiniţa nu este locul unor achiziţii şi întâmplări senzaţionale, ea constituie pentru individ obârşia unor incontestabile virtuţi, care vor rodi în timp, aşa cum firavele izvoare vor genera într-o zi, marile fluvii.

Bibliografie

Silvia Dima, Copilăria-fundament al personalităţii, Revista Înv. Preşcolar, Bucureşti, 1977

Gheorghe Tomşa, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Ed. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Bucureşti, 2005

Revista Învăţământul preşcolar, Ed. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Bucureşti, 2007

Stoica, A., Creativitatea elevilor. Posibilităţi de cunoaştere şi educare, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1983

Autor: Psiholog  Eva Faur

[/fusion_builder_column][/fusion_builder_row][/fusion_builder_container]
  •  
  •  
  •  
  •