Motto:

În viaţa fiecarui om ar trebui să apară puţină confuzie … dar şi puţină iluminare.
Iar vocea mea te însoţeşte pretutindeni şi se transformă în vocea părinţilor tăi, a profesărilor tăi, a colegilor tăi de joacă şi în glasul vântului şi al ploii”
.

Milton EricksonMilton H Erickson (1901-1980), doctor în medicină şi psihologie este recunoscut ca fiind cea mai faimoasă autoritate mondială în hipnoterapie şi în psihoterapia strategică de scurtă durată. Este catalogat ca una dintre cele mai creative, receptive şi ingenioase personalităţi psihoterapeutice ale tuturor timpurilor. El a fost atât un terapeut foarte creativ cât şi un profesor remarcabil în psihoterapie. A mizat pe “învăţarea inconstientă”, experienţială, în primul rând.

În ultima parte a vieţii sale, terapeuţi din întreaga lume veneau la (SUA) Phoenix pentru a-i fi studenţi, participând la seminariile lui. Fiind considerat drept cel mai mare profesionist din lume, se impune ca un lucru necesar analiza metodelor sale, în cadrul ştiinţific al comunicării . El este considerat de catre foarte multi, drept cel mai mare psihoterapeut al acestui secol. Jeffry Zeig, directorul Fundatiei Milton Erickson, afirma în 1980 ca aşa cum Freud sau Jung sunt cunoscuţi ca mari personalităti care au contribuit major la teoria psihoterapiei, şi Erickson va fi cunoscut prin contribuţia sa marcantă la practica psihoterapiei. Erickson a fost un adevarat maestru al intervenţiilor psihoterapeutice şi rămâne, prin abordarile sale, un vârf al psihoterapiei.

Erickson s-a nascut pe 5 decembrie 1901 şi a crescut în comunitati rurale din Nevada şi Wisconsin.

La începutul anilor`30, hipnoza se afla intr-o pozitie cel puţin curioasă: mulţi cercetători erau de acord că hipnoza a jucat un rol central în primele studii asupra psihopatologiei şi este primul efort in directia psihoterapiei, dar demersurile autoritare asociate cu folosirea ei erau înlociute, pe de o parte, cu demersurile psihanalitice, aparent mult mai sofsticate, iar pe de altă parte, cu psihologia experimentală.

În acest context, a apărut Milton H Erickson. El s-a născut cu probleme senzorio – perceptive congenitale, care l-au determinat să experimenteze lumea în moduri atât de diferite, încât mintea sa ascuţită a putut supravieţui doar realizând la o vârsta foarte fragedă, relativitatea cadrelor noastre de referinţă omeneşti tocmai din cauza experienţei repetate a cestor limitări şi constrângeri, în raport cu cadrele de referinţă ale oamenilor sănătoşi. Încă de timpuriu, Erickson şi-a dezvoltat o atitudine de antipatie şi aversiune faţă de constrângeri. Aceste experienţe au constituit, după spusele sale sursa originalităţii unor abordări în psihoterapie. Astfel, şocul şi supriza au fost întrebuinţate de Milton Erickson pentru o rapidă reorganizare terapeutică a perspectivei subiecţilor săi asupra simptomului şi a vieţii lor.

În copilăria timpurie, Erickson a întâmpinat greutăţi în învăţarea limbajului din cauza dislexiei, fiind aparent handicapat. A manifestat un interes deosebit pentru cunoaşterea formei şi sensului cuvintelor reuşind sa-şi uimească profesorii cu dimensiunea şi calitatea vocabularului. Dislexia l-a insoţit pe “Domnul Dicţionar”, aşa cum a fost poreclit, în forme tot mai uşoare pe parcursul anilor de studiu, chiar şi în primul an de facultate. Interesul crescut pentru polisemie, multiplele niveluri de semnificaţie ale cuvintelor ca şi variaţia sensului acestora în funcţie de context reprezintă fundamentul pe care s-a clădit măiestria utilizării cuvintelor în elaborarea diferitelor mesaje, comunicări şi sugestii terapeutice, dar, ami ales a sugestiilor indirecte, al căror incontestabil maestru rămâne.

Erickson a spus o poveste legată de perioada copilăriei sale. El a avut poliomielită când avea 17 ani, dar înainte de a se îmbolnăvi era un copil extrem de activ, care a locuit la o fermă din Wisconsin o mare parte din copilăria sa şi iubea cu adevărat natura. Acesta a relatat o poveste legată de plimbarea pe care a făcut-o împreună cu prietenii săi la câteva mile depărtare de casa sa. În acea vreme oamenii nu prea călătoreau foarte departe de locuinţele lor, iar zona în care ajunseseră nu le era familiară. Copiii au mers pe un drum de ţară, iar pe lângă ei a trecut un cal care în mod evident îşi aruncase călăreţul. Erickson împreună cu prietenii săi au mânat calul într-o ogradă, şi când l-au adus în curte, au prins calul şi l-au liniştit. Erickson a spus, “Am să duc acest cal înapoi acasă, înapoi la stăpânul său”. Prietenii săi au răspuns: “Dar nici măcar nu ştim al cui este calul. Cum ai să faci asta?” Erickson a răspuns:”Nici-o problemă.” A sărit în spatele calului, i-a spus calului să pornească, iar calul a ieşit din ogradă şi a apucat-o la dreapta. Erickson i-a dat pinteni calului în josul drumului. Aşa cum mergeau ei în josul drumului, când şi când calul încerca să se abată de la drum pentru a mânca fie buruieni fie fân. Erickson doar îl aducea înapoi pe drum şi îl îndemna mai departe. Câteva mile mai în josul drumului calul s-a răsucit şi a intrat într-o altă ogradă. Stăpânul a auzit agitaţia, a ieşit afară şi a exclamat: “Acesta este calul meu. Cum aţi ştiut să-mi aduceţi calul acasă? Nu vă cunosc. Nu aţi ştiut că acesta este calul meu.” Erickson i-a răspuns:”Aveţi dreptate, nu am ştiut unde să aduc calul, dar calul cunoştea drumul. Tot ce am făcut a fost să-l fac să-şi urmeze drumul şi să-l îndrum să meargă mai departe. După ce a enunţat această teorie, Erickson a încheiat cu următoarea morală: “Cred că aceasta este metoda de a face psihoterapie”.

Consider că povestea aceasta este un bun model atât pentru a fi directivi cât şi indirecţi.

Erickson era foarte nemulţumit în privinţa terapeuţilor ce îşi impuneau valorile, credinţele şi teoriile lor în faţa clienţilor. Era foarte atent la cei care parcurgeau procesul psihoterapeutic – este ceea ce el considera a fi treaba terapeutului. A-i aduce pe clienţi/pacienţi pe un făgaş şi a-i pune în mişcare pe drumul către transă şi către ţintele lor iar apoi ei ne vor învăţa prin răspunsurile lor când au ajuns acolo şi cum să continuăm. Aceasta este foarte important de reţinut si practicat pentru un terapeut ericksonian.

Erickson a denumit uneori hipnoza sa hipnoză naturală sau abordarea naturală în psihoterapie şi mă gândesc că se referea la câteva lucruri. Există două părţi ale monedei naturaliste. Una dintre aceste părţi se referă la faptul că el consideră oamenii ca posedând abilităţi naturale. Erickson avea o mare încredere în ceea ce este natural. A crescut la o fermă şi iubea cu adevărat natura şi a considerat că oamenii dispun de o mulţime de abilităţi naturale pe care trebuie să le respectăm şi să le utilizăm. Considera că oamenii au abilităţi naturale de a intra în transă precum şi abilităţi naturale de a experimenta fenomenul transei. Cealaltă parte a monedei este reprezentată de faptul că inducţia transei nu trebuie să fie un lucru atât de formalizat: “veţi privi ceasul” sau de ritualizat; ea poate fi o conversaţie naturală. În hipnoză, Erickson nu încerca să-i înveţe pe oameni lucruri ce vin din exteriorul lor, ci îi provoca să evoce unele experienţe din interiorul lor. Nu încerca să impuă propriile idei şi credinţe, spunând în consecinţă: “Aceasta este calea de a rezolva problema” sau “Uite, ia această nouă credinţă care-ţi este mult mai folositoare decât cea pe care ai avut-o.” Evocarea experienţelor naturale din interiorul oamenilor, extinderea şi direcţionarea lor, reprezintă travaliul terapeutic dorind influenţarea oamenilor şidirecţionarea lor spre evocărea propriilor experienţe pe care să le utilizeze în scopul atingerii propriilor lor obiective.

Erickson deţinea arta comunicării multinivelare focalizate, o tehnică puternică, o tehnică plină de forţă pe care o folosea în mod consecvent. Atunci când în prelegerile sale descria un principiu, îl ilustra cu anecdote şi, de asemenea, demonstra utilizarea principiului antrenând în acelaşi timp şi auditoriul. El lucra terapeutic în sensul dezvoltării flexibilităţii fiecărui membru al grupului. Era un terapeut neobişnuit cu un mod de predare neobişnuit.

Erickson nu avea nevoie să folosească inducţii formale atunci cand dorea să capteze atenţia studenţilor săi. Adesea persoanele care-l ascultau aveau ochii închişi şi, în timpul şedinţei, intrau şi ieşeau din transă în mod spontan. Însuşi Erickson părea că intră şi iese din transe. Făcea aceasta ca şi cum se folosea de faptul că preda pentru a ieşi cât mai mult în afara propriei persone şi, în acest fel, pentru a diminua durerea cronică de care suferea din cauza poliomielitei.

Erickson se bucura cu adevărat de viaţă şi poate constitui un model pentru ceea ce înseamnă „a trăi o viaţă bună”. Era o persoană blândă, prietenoasă, amabilă, grijulie, moderată şi foarte înţelegătoare. Ceea ce era izbitor la el? simplitatea, interesul prietenos, lipsa totală a importanţei de sine. Râdea adesea având un zâmbet strălucitor şi încântător şi o fascinantă atitudine de uimire şi admiraţie. Fiind o persoană pozitivă şi optimistă, îsi încuraja pacienţii sa fie la fel. Erickson era încăntat de schimbările pozitive pe care clienţii săi le făceau. Atunci când el era uimit, încântat şi-şi admira clienţii, reuşea sa le transmită şi lor, la nivel nonverbal stările pozitive şi admiraţia şi sporea în acest mod încrederea în sine a clienţilor săi. Dragostea pentru artă era evidentă nu numai datorită colecţiilor de obiecte de artă şi souvenirurilor cu care se înconjura, ci reieşea şi din grija, atenţia cu care povestea un caz sau realiza o inducţie. El culegea informaţii cu multă iscusinţă despre subiecţii săi într-un mod inobservabil punând întrebări puţine. Acolo unde alţii se concentrau pe analiza defectelor încercând să găsească compensăţii pentru slăbiciuni, Erickson arăta cum să descoperi potenţialul şi cum să transformi dezavantajele în avantaje şi modul lui de abordare a schimat direcţia psihoterapiei.

Erickson nu şi-ar fi asumat, cu sentimentul mândriei personale, schimbările pe care le făceau clienţii săi sau studenţii, el îşi exprima de fiecare dată, încăntarea atunci când o persoana reuşea să intre în contact cu noi potenţialuri şi disponibilităţi latente.

Pe 25 martie 1980, Erickson a murit datorită unei infecţii acute, dispărând astfel unul dintre cei mai talentaţi profesionişti ai psihoterapiei pe care i-a avut omenirea.

Domeniile şi orientările pe care abordarea ericksoniană le-a inspirat în mod direct sunt: Programarea neurolingvistică, Şcoala de la Palo Alto, orientările strategică şi sistemică din psihoterapia familială şi psihoterapia prin intervenţie paradoxală.

Bibiografie:

1. Dafinoiu, I., Vargha, J., Hipnoză clinică, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

2. Holdevici, I.,Ion, A.,Ion, B., Noua hipnoză ericksoniană,.Ed. Dual Tech, Bucuresti, 2001

3. O`Hanlon, W. H, Martin, M., Hipnoza centrată pe soluţii, STATS, Bruxelles

4. Van Dyck,r., Un seminar didactic cu Milton Erickson,1980, Olanda

Psiholog dr. Aurelia Moraru


  •  
  •  
  •  
  •  
  •